În cadrul practicii noastre de drept penal și drept european al drepturilor omului, monitorizăm cele mai recente hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului. În atenția echipei Costaș, Negru & Asociații a ajuns recent o hotărâre pronunțată într-o afacere provenită din România.
Astfel, la data de 3.06.2025, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea de condamnare a României în afacerea Manolache – Cererea nr. 7908/17, constatând încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a dispune condamnarea României, Curtea a reținut că în data de 17.03.2025, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și sancționată de art. 291 Cod penal, coroborat cu art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Urmărirea penală a fost demarată în urma unui denunț formulat de către soții H. I. și H. S. la Direcția Generală Anticorupție Argeș, împotriva reclamantului, ofițer de poliție, acuzat de faptul că ar fi solicitat și primit de la H. S. suma de 1.500 euro pentru a facilita angajarea soțului acesteia. H. I., ca și șofer în cadrul unei companii private. Cei doi soți au susținut faptul că reclamantul nu și-ar fi respectat promisiunea, refuzând ulterior să ofere explicații atunci când au solicitat restituirea sumei de bani oferite.
La data de 16.07.2015, Parchetul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, acuzația fiind fundamentată în special pe declarațiile celor doi soți, date în cursul urmăririi penale, care au trecut cu succes de testul poligraf pentru detectarea unui eventual comportament simulat. Declarațiile soților au fost completate de declarațiile părinților lui H. S. care ar fi furnizat o parte din suma de 1.500 euro și ale unei prietene a lui H. S., martorii confirmând faptele denunțate.
În fața instanței de fond, Tribunalul Argeș, reclamantul a contestat toate declarațiile din cursul urmăririi penale, context în care, instanța i-a citat cu mandate de aducere pe cei doi soți care, fiind plecați din țară nu au putu fi audiați. Astfel, instanța a dat citire declarațiilor date de către aceștia în cursul urmăririi penale. În schimb, reclamantul, a fost audiat în fața Tribunalului și a negat faptele de care era acuzat.
Prin hotărârea pronunțată la data de 4.12.2015, Tribunalul a dispus achitarea reclamantului, aplicând principiul in dubio pro reo. Instanța a considerat că nu existau suficiente probe în speță, pentru a respinge prezumția de nevinovăție a reclamantului. În acest sens, Tribunalul a subliniat că, singurele probe directe erau declarațiile soților H. în calitate de denunțători, întrucât ceilalți martori, care se limitau la a relata ceea ce le-au spus primii, trebuiau considerați martori indirecți.
Chiar dacă concluziile rapoartelor tehnico-științifice referitoare la testul poligraf (mijloc de probă neprevăzut de Codul de procedură penală) puteau constitui un indiciu de sinceritate, întrucât se coroborau cu alte probe, doar acestea, nu puteau justifica singure o condamnare, în condițiile în care, în speță, declarațiile celor doi soți H. constituiau singurele probe directe.
Prin hotărârea pronunțată, prima instanță a subliniat faptul că nu îi revenea reclamantului sarcina de a-și dovedi nevinovăția.
Împotriva hotărârii de achitare, Parchetul a declarat apel, criticând concluzia primei instanțe, conform căreia, declarațiile soților H. constituiau singurele probe care atestau vinovăția reclamantului. Parchetul a susținut că, în cazurile în care constatarea unei infracțiuni flagrante nu mai era posibilă, toate probele, directe și indirecte, trebuiau interpretate în mod coroborat și valorificate ca atare. Parchetul a subliniat, printre altele, că soții H. au trecut fără dificultate testul poligraf, în timp ce reclamantul a refuzat să se supună acestuia.
În fața Curții de Apel Pitești, reclamantul a menționat faptul că nu dorește să dea nicio declarație și s-a opus cererii Parchetului de a audia martorii acuzării, ale căror declarații fuseseră valorificate în cuprinsul hotărârii de achitare, în special soții H.
Apărarea a susținut că dosarul conținea suficiente probe pentru ca instanța de apel să examineze cauza în lumina motivelor de apel formulate de către Parchet care se limitau la interpretarea probelor.
Cu toate acestea, Curtea de Apel Pitești a procedat la citarea și audierea celor doi soți ale căror declarații, s-au dovedit a fi similare cu cele anterioare.
La următoarea ședință de judecată, Curtea de Apel Pitești, într-o componență a completului modificată din nou, a procedat la audierea martorului F. D., care și-a menținut declarația inițială.
Apărarea a susținut faptul că, inculpatul este acuzat exclusiv pe baza declarațiilor martorilor denunțători, soții H., iar ceilalți martori nu au confirmat faptele denunțate decât în măsura în care acestea le-au fost descrise de către soții H.
În data de 2.11.2016, Curtea de Apel Pitești a anulat hotărârea de achitare și, după reexaminarea fondului cauzei, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare. Instanța a reținut că, în conformitate cu principiul in dubio pro reo, pentru ca un judecător să poată pronunța o condamnare, probele trebuie să fie convingătoare, iar eventualele îndoieli care pot subzista trebuie să fie limitate în mod rezonabil. În speță, Curtea de Apel a reținut, spre deosebire de Tribunal, că declarațiile soților H. se coroborau cu alte probe și, prin urmare, nu se putea considera că acestea reprezintă singurele probe care atestă vinovăția reclamantului.
Curtea de Apel s-a referit în special la mărturiile soților R. și ale lui F. D., calificându-i pe aceștia din urmă drept martori „indirecți”, în sensul că nu erau martori oculari, dar cu toate acestea, declarațiile lor erau consecvente, detaliate și precise. Astfel, în pofida relațiilor familiale sau de prietenie pe care le aveau cu soții H., instanța de apel a reținut că aceștia nu ar avea niciun interes să obțină condamnarea reclamantului. Totodată, Curtea și-a întemeiat hotărârea și pe rapoartele întocmite cu ocazia testării poligraf care concluzionau că soții H. nu au avut un comportament simulat la testul poligraf, test la care reclamantul a refuzat să se supună. Conform celor reținute, rapoartele întocmite de experți, pot fi asimilate unor expertize, care constituie mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală, și, prin urmare, trebuia ca acestea să fie examinate și coroborate cu celelalte probe din dosar.
În cauză, reclamantul a fost achitat de către prima instanță – Tribunalul Argeș, iar în apel, la diferite termene de judecată, au fost audiați martori în compuneri diferite ale completului de judecată. În final, inculpatul a fost condamnat de către Curtea de Apel Pitești.
În cuprinsul hotărârii sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, la par. 22, că echitatea procedurii implică posibilitatea acuzatului de a confrunta martorii în prezența judecătorului care se va pronunța asupra cauzei sale. Acest lucru se justifică inclusiv prin aceea că sunt esențiale, având consecințe importante pentru acuzat, observațiile pe care instanța le face asupra comportamentului și credibilității unui martor (în același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 18 martie 2014, Beraru c. România, par. 64).
Curtea a reamintit, de asemenea, la par. 23 din hotărâre, că decizia dintr-o procedură penală trebuie luată de către judecătorii care au fost prezenți de-a lungul procedurii și în procesul de administrare a probelor. Acest lucru implică luarea unor măsuri pentru audierea, într-o ședință la care să fie prezenți membrii completului care vor pronunța hotărârea, atât a martorilor importanți, cât și a argumentelor pertinente (în același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 2 decembrie 2014, Cutean c. România, par. 61).
Instanța de la Strasbourg a reiterat faptul că s-a pronunțat deja, în afaceri similare, în sensul că instanțele de apel care tind să pronunțe o hotărâre de condamnare după o hotărâre de achitare în fond sunt obligate să dispună din oficiu audierea directă a martorilor, chiar în lipsa unei solicitări a acuzatului (CEDO, hotărârea din 5 martie 2013, Manolachi c. România, par. 50; CEDO, hotărârea din 27 iunie 2017, Chiper c. România, par. 56).
În cuprinsul hotărârii, Curtea subliniază faptul că audierea directă a unor martori era esențială, aceștia având caracterul unor „martori importanți”, cu privire la care instanțele s-au pronunțat diferit: prima instanță le-a pus în discuție credibilitatea și a pronunțat achitarea, în timp ce, instanța de apel i-a considerat credibili, fundamentându-și hotărârea de condamnare pe declarațiile acestor martori.
Curtea Europeană și-a menținut concluziile chiar dacă, reclamantul nici măcar nu solicitase instanței de apel audierea martorilor, considerând că aceasta ar fi fost inutilă (par. 31).
Suplimentar, Curtea a apreciat că într-un complet de doi judecători soluțiile nu pot fi luate decât în unanimitate, astfel încât este esențial ca audierea martorilor relevanți să aibă loc în prezența ambilor magistrați care urmează să pronunțe hotărârea (par. 33).
Concluzionând, vom reține că motivele care au condus la condamnarea României pot fi rezumate astfel:
- lipsa unui proces echitabil în fața instanței de apel, a condus la condamnarea reclamantului după achitarea sa de către prima instanță;
- noua interpretarea a probelor, respectiv a depozițiilor de martori – care, în economia cauzei au reprezentat elemente decisive – fără ca judecătorii care au pronunțat condamnarea să fi procedat în mod nemijlocit la audierea acestora;
- nerespectarea de către instanța de apel a obligației de audiere directă a martorilor relevanți, în vederea stabilirii vinovăției/nevinovăției reclamantului;
- respectarea principiului nemijlocirii de către unul dintre cei doi judecători ai completului, nu poate compensa absența celuilalt judecător de la audierea tuturor martorilor relevanți, cu excepția martorilor indirecți.
Rămâne de văzut dacă instanțele naționale vor recepta în mod efectiv noua jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, rezonând cu principiile reglementate de Convenție sau dacă vor limita aplicabilitatea hotărârii doar în cauze perfect identice, astfel cum a procedat deja Curtea de Apel București, într-un dosar penal pendinte, având ca și obiect infracțiuni de evaziune fiscal și spălare a banilor. Motivarea instanței de apel a fost aceea că nu ne-am afla în ipoteza reținută în hotărârea Manolache c. României, apărarea, prin susţinerile sale, vizând în principal, soluția de încetare, dispusă prin raportare la incidența prescripției răspunderii penale dispusă pentru infracțiunea de evaziune fiscală şi nu a soluției de achitare, motiv pentru care apreciază că aceasta nu este incidentă în cauză. De reținut faptul că, inculpatul a solicitat continuarea procesului penal pentru dovedirea nevinovăției. Cu toate acestea, Curtea de Apel București a apreciat că nu este necesar să revină asupra dispozițiilor cu privire la probele solicitate de către apărare și respinse de către actualul complet, chiar dacă, completul anterior a apreciat probele necesare și utile soluționării cauzei și a dispus administrarea acestora.
Acest material a fost pregătit pentru Blogul Costaș, Negru & Asociații de av. dr. Lia Pricope (Baroul Arad) și av. Maria Monica Tușa (Baroul Cluj).
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 18 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
