Societatea civilă de avocați Costaș, Negru & Asociații anunță cu satisfacție faptul că, în ședința din 10 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, a admis o sesizare generată de avocații societății, pentru unul dintre clienții noștri.
În vederea unificării jurisprudenței fiscale în materie, prin Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2018, s-a dispus astfel:
Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 829/33/2013*, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea art. 120 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – în forma republicată la 31 iulie 2007 – majorările de întârziere au caracterul unor sancţiuni fiscale. În privinţa majorărilor de întârziere reglementate în perioada 2007 – 1 iulie 2010, se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza C-183/14, Salomie şi Oltean. În interpretarea art. 120 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2010, aprobată prin Legea nr. 46/2011, dobânzile nu au caracterul unor sancţiuni fiscale. În privinţa dobânzilor nu se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza C-183/14, Salomie şi Oltean. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 decembrie 2018.
În acest context, reamintim că prin hotărârea din 9 iulie 2015, pronunțată în afacerea C-183/14, Salomie și Oltean și gestionată tot de societatea noastră, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instruit instanțele naționale să evalueze obligațiile fiscale accesorii cu aplicarea principiului proporționalității. Discuția a fost generată de împrejurarea că, în multe litigii referitoare la statutul și obligațiile fiscale ale dezvoltătorilor imobiliari – persoane fizice obligațiile fiscale accesorii depășeau, uneori de 2-3 ori, nivelul obligațiilor fiscale principale. Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis:
(…)
51 Astfel, deși, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C‑263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 și 54).
52 Aceleași principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancțiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligațiilor sale.
În această cheie trebuie citită decizia de unificare a jurisprudenței pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Ea vine pe un fond de insecuritate juridică generat chiar de către instanța supremă, la nivelul Secției de Contencios Administrativ și Fiscal, unde soluțiile au variat între exonerarea în totalitate de la plata obligațiilor fiscale accesorii, trecând prin variante de plafonare la 50% din valoarea obligațiilor fiscale principale și culminând, în cele mai multe cazuri, cu decizii prin care s-au respins cererile de reducere a obligațiilor fiscale accesorii.
Prin Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că trebuie aplicat, obligatoriu, principiul proporționalității obligațiilor fiscale accesorii pentru majorările de întârziere. Reamintim, pentru cei nefamiliarizați cu această chestiune, că în perioada anilor 2007 – 2010 majorările de întârziere au avut un cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, adică 36,5% pe an de întârziere la plata obligațiilor fiscale. Prin urmare, pentru instanțele naționale urmează o perioadă în care vor fi obligate să aplice Decizia nr. 86, plafonând la un nivel rezonabil majorările de întârziere care au fost puse în sarcina dezvoltătorilor imobiliari pentru perioada 2007 – 2010 (de pildă, la nivelul dobânzii legale comunicate de Banca Națională a României pentru acea perioadă).
Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat, în egală măsură, că regimul obligațiilor fiscale accesorii s-a schimbat după data de 1 iulie 2010, atunci când majorările de întârziere au fost înlocuite cu dobânzi fiscale (destinate să acopere recuperarea prejudiciului cauzat prin neplata la termen a sumelor datorate componentelor bugetului public național) și penalități fiscale (veritabile sancțiuni fiscale). Prin urmare, trebuie avut în vedere faptul că:
– dobânzile fiscale nu vor putea fi reduse, în temeiul par. 52 din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2015 în afacerea C-183/14, Salomie și Oltean;
– penalitățile de întârziere, veritabile sancțiuni fiscale, vor putea fi reduse cu aplicarea principiului proporționalității.
Toate detaliile despre evoluțiile jurisprudențiale în această materie, dar și despre avocații societății noastre și ariile de practică pot fi identificate pe pagina web a societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații, la adresa https://www.costas-negru.ro.
