Cu ocazia redactării acestui articol dorim să scoatem în evidență o serie de probleme juridice de interes practic, ivite într-un dosar gestionat de către echipa Costaș, Negru & Asociații. Astfel, prezenta lucrare reprezintă o sinteză a litigiului și a aspectelor relevante redactate în dosarul cauzei, care vor putea aduce un aport în alte dosare cu obiecte asemănătoare aflate pe rolul instanțelor de judecată.
- Prezentarea succintă a stării de fapt relevantă
Printr-o Hotărâre a Consiliului Local a municipiului – acționar unic în cadrul societății reclamante – pârâtul a fost nominalizat să ocupe poziția de membru în Consiliul de Administrație al societății reclamante (în continuare SA reclamantă).
Ulterior, a avut loc Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor societății (în continuare AGA), ocazie cu care s-a adoptat Hotărârea AGA prin care au fost desemnați în calitate de membri ai Consiliului de Administrație persoanele nominalizate în cadrul Hotărârii Consiliului Local al municipiului (în continuare HCL), printre care și pârâtul.
În baza aceleiași Hotărârii AGA a fost încheiat Contractul de mandat prin care pârâtul a fost numit membru al Consiliului de Administrație al societății reclamante. Totodată, printr-o Hotărâre a Consiliului de Administrație, pârâtul a fost desemnat în calitate de director general al societății reclamante, având Contract de mandat pentru o perioadă de 4 ani. Cu privire la forma contractului de mandat, printr-o altă Hotărâre a Consiliului de Administrație s-a stabilit valabilitatea prevederilor contractului de mandat acordat de către fostul Consiliu de Administrație, fostului director general, până la finalizarea contractului de mandat specific pârâtului.
Printr-o a treia Hotărâre a Consiliului de Administrație (la aceasta ne referim mai jos la paragraful IV, ipoteza nr. 2) a fost aprobată noua formă a contractului de mandat aferentă funcției de director general, în baza acesteia fiind încheiat un Contractul de mandat prin care au fost stabilite atribuțiile directorului general – pârâtului în litigiu.
La finalul anului 2013, printr-o altă Hotărâre a Consiliului de Administrație pârâtul a fost revocat din funcția de director general, anterior expirării mandatului. Împotriva acestei hotărâri a fost formulată de către pârât o cerere de chemare în judecată prin care s-au solicitat despăgubiri în baza clauzelor penale existente în Contractul de mandat. Cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, societatea reclamantă a fost obligată la plata unei sumei cu titlu de despăgubiri, iar cererea reconvențională formulată în cadrul acestui litigiu având ca obiect anularea Contractului de mandat prin care au fost stabilite atribuțiile directorului general a fost respinsă ca neîntemeiată.
În același timp, urmare a acțiunii introduse de către Agenția Națională de Integritate, Hotărârea Consiliului Local a municipiului despre care am făcut mențiunea mai sus, a fost anulată parțial de către instanța de judecată, reținându-se că fiul pârâtului s-a aflat în conflict de interese, având la acea dată calitatea de viceprimar.
Totodată, Curtea de Conturi, efectuând un control ulterior la societatea reclamantă a apreciat prin Raportul de control și prin emiterea ulterioară a Deciziei, că toate sumele achitate pârâtului, fie în baza Contractelor de mandat, fie în baza sentinței prin care societatea reclamantă a fost obligată la plata unei sumei cu titlu de despăgubiri, reprezintă prejudicii care trebuie recuperate.
În acest context, a fost formulată o cererea de chemare în judecată de către societatea reclamantă – litigiu care face obiectul prezentei analize – prin care s-a solicitat pe de o parte constatarea nulității absolute a Contractelor de mandat, iar pe de altă parte obligarea pârâtului la plata tuturor sumelor de bani achitate de către societatea reclamantă în legătură cu cele două contracte de mandat, inclusiv în baza sentinței prin care aceasta a fost obligată la plata despăgubirilor către pârât.
Având în vedere că în timpul procesului pârâtul a decedat, instanța i-a pus în vedere societății, în măsura în care nu vor fi identificați moștenitorii și nu vor exista certificate de moștenitor, să depună la dosar raportul notarului privind faptul că nu a fost deschisă succesiunea în cauză și acte de stare civilă pentru a dovedi calitatea de moștenitor a persoanelor ce vor fi introduse în cauză.
În cuprinsul acestui articol vom arăta care au fost problemele centrale ale acestui litigiu, venind cu o soluție confirmată ulterior de către instanța de recurs. Astfel, în primul paragraf vom analiza situația moștenitorilor sezinari ai părții decedate în cursul procesului, următorul paragraf vine cu o soluție în ceea ce privește momentul la care debutează termenul de prescripție în situația în care exigibilitatea pretinsei obligații de restituire este diferită de momentul comunicării raportului Curții de Conturi. La final, ultimul paragraf încheie acest articol cu o analiză a aplicării principiului resoluto iure danis, resolvitur ius accipientis în ceea ce privește anularea actelor subsecvente unei Hotărâri ale Consiliului Local.
- Introducerea în cauză a moștenitorilor sezinari care nu au acceptat moștenirea
În cuprinsul acestei părți vom trata ipoteza în care reclamantul introduce în cauză moștenitorii sezinari ai pârâtului fără depunerea actelor de stare civilă și a certificatelor de moștenitor aferente, rezumându-se doar la a indica numele presupușilor moștenitori, locul unde aceștia își desfășoară activitate profesională și răspunsul Camerei Notarilor Publici care confirmă faptul că succesiunea defunctului pârât nu a fost dezbătută.
Pentru început arătăm că prevederile incidente în această ipoteză sunt cele prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă. Astfel, sensul regulii instituite prin acest text de lege presupune analiza înțelesului noțiunii utilizate de „introducerea în cauză a moștenitorilor”.
Cu privire la „moștenitorii” părții decedate în cursul procesului, trebuie remarcat că, în conformitate cu art. 38 Cod procedură civilă „calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății”. În cazul persoanelor fizice, cum este situația din speță, transmisiunea legală a calității procesuale (active sau pasive) poate avea loc prin succesiune, moștenitorii care succed părții decedate preluând toate drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial dobândind astfel legitimarea procesuală în cauza în care se disputau aceste drepturi sau obligații.
Doctrina[1] este unanimă în a considera că, pentru a opera transmiterea procesuală a calității procesuale este necesară acceptarea moștenirii (legale sau testamentare) a părții decedate, fiindcă numai prin acceptarea transmisiunii patrimoniului – privit ca universalitate juridică – se poate considera că erezii sau legatarii universali și cu titlu universal dobândesc nu numai drepturile și obligațiile lui de cuius, ci și toate accesoriile acestora – acțiuni și mijloace de operare care aparțineau sau puteau să aparțină celui decedat dacă ar fi fost în viață.
Astfel, nu este suficientă citarea succesibilului, ci se impune citarea moștenitorilor, deci cei care optează în sensul acceptării moștenirii, consolidându-și astfel titlul de moștenitor cu privire la transmisiunea patrimoniului succesoral, transmisiune care până la actul de acceptare nu avea caracter obligatoriu.
Așadar, cu privire la întinderea și aplicarea art. 412 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă, sub nicio formă judecata nu poate continua în contradictoriu cu o persoană care are doar vocație la moștenirea părții decedate care, în lipsa unei certificat de moștenire sau calitate de moștenitor, să nu fi făcut un act de acceptare a moștenirii, fie și unul dintre acela vizate de art. 1110 Cod civil pe care succesibilul nu ar fi putut să îl facă decât în calitate de moștenitor.
Succesibilul nu poate deveni parte în procesul în care a figurat ca parte o persoană în raport de care avea doar vocație succesorală, prin simpla dovedire a legăturii de rudenie (ceea ce înseamnă simpla prezentare a unor certificate de stare civilă), ci instanța ar trebui să stabilească ea însăși calitatea de moștenitor.
Aceasta va însemna că, prealabil analizării conținutului raportului juridic dedus judecății, instanța este obligată să lămurească un alt element constitutiv al raportului juridic civil, respectiv să stabilească care sunt părțile, persoane fizice sau juridice ce se pretind că ar fi titularele drepturilor și obligațiilor civile ce alcătuiesc relația socială reglementată de norma de drept civil.
Evident, instanța nu este obligată să suplinească în cadrul procesului o îndatorire a notarului public, nu este în sarcina instanței să analizeze condițiile pentru acceptarea moștenirii. În schimb, este în sarcina părții interesate să dovedească transmisiunea moștenirii fie printr-un certificat de moștenitor fie să probeze atât vocația succesorală concretă a celui arătat ca moștenitor cât și actul de acceptare expresă sau tacită care consolidează această calitate de moștenitor.
În situația în care există un dubiu cu privire la calitatea de moștenitor, instanța nu ar trebui să continue prin administrarea altor probe prin care să lămurească aceste aspecte care nu fac obiectul investirii inițiale, ci este obligată să procedeze la constatarea existenței cazului de suspendare de drept și neîndeplinirea cerințelor indicării moștenitorilor pentru continuarea judecății.
În schimb, dacă partea era decedată la data formulării cererii de chemare în judecată, nu este incident art. 412 alin. (1) Cod procedură civilă, deoarece acțiune trebuie respinsă ca formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală, respectiv anulată conform art. 56 alin. (3) Cod procedură civilă.
Așadar, dacă la momentul sesizării instanței cel chemat în judecată era decedat, judecata nu se suspendă, ci reclamantul urmează să modifice cererea chemând în judecată moștenitorii pentru a justifica calitatea procesuală pasivă obligatoriu cu certificatul de moștenitor. Nu vedem rațiunea pentru care, în situația în care partea decedează în timpul procesului și se solicită continuarea acestuia, transmisiunea calității procesuale să se supună unor criterii laxe, lipsite de rigurozitate, prin simpla prezumție sau posibilă calitate de moștenitor, adică doar specularea vocației.
În concluzie, pentru a evita o eventuală suspendare pe art. 412 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, partea interesată este obligată să indice moștenitorii părții decedate; indicare care se poate face fie prin dovedirea calității de moștenitor cu certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor, fie prin prezentarea certificatelor de stare civilă ale persoanelor astfel desemnate, împreună cu probarea actului celui care are vocație succesorală concretă de acceptare expresă sau tacită a moștenirii părți decedate. Cu toate acestea instanța nu va putea trece la analiza îndeplinirii tuturor condițiilor care să permită constatarea calități de moștenitor, dacă aceasta nu reiese din probatoriile administrate la termenul la care se cere continuarea/redeschiderea judecății.
Alta ar putea fi situația moștenitorilor sezinari care dobândesc dreptul de a administra patrimoniul succesoral și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului pe lângă stăpânirea de fapt exercitata asupra acestor bunuri. Acest beneficiu nu este condiționat de atestarea prealabila a calității de moștenitor, pe cale notariala sau judecătorească.
În acest caz, considerăm că în măsura în care acțiunea în justiție poate fi calificată ca și un act de administrare a moștenirii, în ipoteza în care moștenitorul sezinar ar dobândi calitatea procesuală a defunctului, nu ar trebui să privim atât de riguros problema dovedirii calității de moștenitor care se află în sarcina persoanei interesate. Susținem aici că, instanța, prin raportare la calificarea acțiunii în justiție ca fiind un act de administrare, ar putea să admită introducerea în cauză a moștenitorilor fără să existe o dovadă a calității de moștenitor în sensul arătat mai sus.
Desigur, nu întotdeauna când vorbim despre moștenitorii sezinari ar trebui aplicată această regulă, deoarece riscăm să calificăm un astfel de act ca fiind o acceptare tacită a moștenirii în ipoteza în care acțiunea în justiție poate fi încadrată în categoria actelor de dispoziție.
Concluzionând, instanța ar trebui să se raporteze la particularitățile fiecărei acțiuni, iar în măsura în care aceasta este calificată ca un act de dispoziție prin raportare la moștenire, ar trebui aplicate rigorile analizate mai sus indiferent de calitatea de moștenitori sezinari. În schimb, în situația în care sunt introduși în cauză moștenitorii sezinari și acțiunea este calificată ca fiind un act de administrare a moștenirii, criteriile pentru dovedirea calității de moștenitor ar trebui să fie mai volatile, dar nu inexistente.
- Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația în care momentul exigibilității pretinsei obligații de restituire este diferit de momentul comunicării raportului Curții de Conturi. Există o repunere în termenul de prescripție prin comunicarea raportului?
Având în vedere starea de fapt expusă mai sus și în raport de temeiurile contradictorii invocate prin cererea de chemare în judecată formulată de către societatea reclamantă, vom încerca să sintetizăm argumentele care au condus ulterior la pronunțarea unei decizii definitive favorabile pentru pârât.
Luând în considerare modalitatea de formulare și precizare a petitelor din cererea de chemare în judecată, coroborată cu temeiul juridic indicat, respectiv: plata nedatorată, răspunderea contractuală generală și/ sau specială, răspunderea delictuală sunt supuse termenului de prescripție general de 3 ani. Iar momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani este reglementat de art. 2523 Cod civil potrivit căruia „prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări trebuia să cunoască nașterea lui.”
Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a fost analizat de către 3 instanțe în 3 grade de jurisdicție prin raportare la multitudinea temeiurilor de drept invocate. Astfel, acestea au reținut că termenul de prescripție curge de la data efectuării plăților pretins nelegale. Pentru că analiza instanței a fost una amplă, s-a verificat împlinirea termenului de prescripție și prin raportare la un alt moment din care rezulta faptul că reclamantul – Societate pe Acțiuni cu acționar unic municipiul, avea cunoștință de producerea prejudiciului, respectiv data Raportului de audit public intern efectuat de către Curtea de Conturi.
Subliniem că, prin prisma Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24.10.2019, controlul efectual de Curtea de Conturi finalizat cu emiterea Raportului și a Deciziei aferente, nu reprezintă un motiv de repunere în termenul de prescripție, nu este în măsură să genereze un nou termen de prescripție pentru recuperarea sumelor identificate și stabilite ca prejudicii în aceste documente.
Astfel, Înalta Curte a stabilit într-o manieră extrem de clară faptul că: „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.”
Noi am susținut că, prin raportare la prevederile art. 111 alin. (2) pct. din Legea nr. 31/1990, reclamantul – SA cu unic acționar municipiul, trebuia să cunoască prejudiciul cel târziu la expirarea celor 5 luni de la încheierea exercițiului financiar aferent anului 2013. Mai exact, trebuia să cunoască despre această pretinsă plată nedatorată/pretins prejudiciu la momentul la care Adunarea generală ordinară era obligată să de pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directorului. Or, acest moment nu poate fi mai târziu decât 5 luni de la data încheierii exercițiului financiar aferent anului 2013.
În schimb, Înalta Curte a reținut că: „nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică de a acționa în justiție.”
Prin raportare la cele reținute de către instanța de apel, instanța de recurs a constatat că termenul de prescripție de trei ani era împlinit la data înregistrării acțiunii deoarece, nu era necesar să fie dispusă anularea HCL-ului pentru a începe să curgă termenul de prescripție. Mai mult, societatea reclamantă trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune cel mai târziu la data efectuării plăților pretins nelegale către reclamant.
Suplimentar, Curtea de Apel a arătat și motivele pentru care nu se poate reține ca moment de început al termenului de prescripție data Deciziei Curții de Conturi. Pentru cunoașterea prejudiciului (raportat la temeiurile de drept pe care a fost întemeiată solicitarea) nu era necesar ca o „instituție ierarhic superioară a statului” să constate nelegalitatea plăților efectuate. Pe de o parte, Curtea de Conturi nu reprezintă o instituție ierarhic superioară a statului, fiind esențialmente o autoritate administrativă autonomă, iar pe de altă parte constatarea nelegalității unor plăți de către o instituție terță nu poate determina curgerea unui nou termen de prescripție, chestiune deja tranșată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019. Așa cum a fost reținut în jurisprudență[2] „constatările dintr-un raport al Curții de Conturi a României nu reprezintă, prin ele însele, dovezi în sensul existenței în patrimoniul apelantei-reclamante a unui prejudiciu, nici cu privire la vinovăția unui salariat, sau obligația de a acționa în instanța împotriva unei anumite persoane”.
În concluzie, arătăm că prin emiterea Deciziei Curții de Conturi nu s-a creat premisa unui caz de repunere în termenul de prescripție, mai mult, nu poate fi identificat ca fiind un moment de la care începe să curgă termenul de prescripție. Acest moment se identifică conform regulii generale instituite de Codul civil la art. 2523, respectiv – data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări trebuia să cunoască nașterea acestuia.
- Nulitatea actelor subsecvente unei Hotărâri de Consiliu Local
Discuția pornește de la ipoteza nr. 1: Prin Hotărârea de Consiliu Local a fost mandatată o altă persoană să voteze în ședința AGA numirea pârâtului ca membru în Consiliul de Administrație, lucru care s-a definitivat prin Hotărârea AGA a societății reclamante. Această hotărâre a reprezentat voința unui acționar privind nominalizarea unui membru al Consiliului de Administrație al societății al cărui acționar este.
Astfel, între HCL și Contractul de mandat prin care pârâtul a fost numit membru al Consiliului de Administrație al societății reclamante se găsește Hotărârea Adunării Generale, în care o altă persoană a fost mandatată să voteze această numire. Această hotărâre materializează numirea pârâtului și voința societății.
A nu se confunda voința unui acționar (în cazul nostru municipiul) cu voința societății reclamante. Ipotetic, dacă municipiul nu ar fi fost acționarul majoritar, nominalizarea făcută prin HCL ar fi putut fi lipsită de orice alt efect juridic, în lipsa voturilor în același sens ale celorlalți acționari.
Actul subsecvent HCL este numai actul care urmează imediat actului anulat, în speță Hotărârea Adunării Generale a societății reclamante, în care o terță persoană a fost mandatată să voteze această numire, iar nu Contractul de mandat care a exprimat voința acționarului mandant.
În consecință, între actul anulat – HCL a municipiului și actul a cărei anulare este solicitată – Contractul de mandat, se interpune un alt act valabil, neatacat și nedesființat, nefiind îndeplinită astfel condiția subsecvenței, condiție esențială pentru aplicabilitatea dispozițiilor art. 1254 alin. (2) din Codul civil.
Contractul de mandat ar fi putut fi anulat în temeiul art. 1254 alin. (2) Cod civil, numai ca urmare a anulării Hotărârii Adunării Generale a societății reclamante, în care mandatarul l-a votat pe pârât ca membru în Consiliul de Administrație.
Aceeași a fost și concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție care s-a pronunțat astfel: „principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial – „resoluto iure danis, resolvitur ius accipientis reprezintă regula de drept potrivit căreia anularea/desființarea actului juridic inițial/primar atrage și anularea actului juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice. Raportat la aceste considerente de ordin teoretic, instanța supremă reține că, pentru a fi desființate, actele ulterioare trebuie să fie subsecvente actului inițial anulat, respectiv să existe între acestea o legătură directă.
Or, în cauză, urmare a administrării probatoriului, aspect ce excede evaluării instanței de recurs, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește Contractul de mandat nr. XXX/2013, prin care pârâtul a fost numit în calitate de membru în Consiliul de Administrație al societății reclamante, aceasta nu se fundamentează pe HCL a municipiului, ci pe Hotărârea Adunării Generale a Asociaților societății reclamante, fiind încheiat numai după adoptarea acestei hotărâri AGA.”
Cu alte cuvinte, s-a reținut că între HCL și Contractul de mandat a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, nu există nicio legătură de cauzalitate directă, respectiv nu există subsidiaritate între HCL și Contractul de mandat.
Ipoteza nr. 2 a vizat un alt Contract de mandat: Prin Hotărârea Consiliului de Administrație a societății reclamante a fost aprobată noua formă a Contractului de mandat aferent funcției de director general, în baza acesteia a fost încheiat cel de-al doi-lea Contract de mandat prin care au fost stabilite atribuțiile directorului general – pârâtul în prezenta cauză.
În Hotărârea Consiliului de Administrație nu se face nicio trimitere la Hotărârea Consiliului Local a municipiului, act administrativ fără nicio relevanță în numirea pârâtului în funcția de director. HCL a municipiului are valoarea juridică a unei nominalizări pentru obținerea calității de membru în Consiliul de Administrație societății, fără niciun impact cu privire la ocuparea (efectivă) a funcției de director al societății.
Mai mult, pentru ocuparea funcției de director al societății nu există condiția calității de membru al Consiliului de Administrație, această funcție poate fi ocupată și de orice altă persoană care nu face parte din Consiliului de Administrație.
În consecință, între actul anulat – Hotărârea Consiliului Local a municipiului și actul a cărei anulare a fost solicitată – cel de-al doi-lea Contract de mandat – la fel ca și în cazul primului mandat, nu există nicio legătură directă de cauzalitate care să facă aplicabile dispozițiile art. 1254 alin. (2) din Codul civil.
Pe lângă acest aspect, Contractul de mandat nu este un act subsecvent HCL a municipiului întrucât actul subsecvent este numai actul care urmează imediat actului anulat, în speță, raportat la Contractul de mandat, nu există niciun act care să fi stat la baza acestuia și care să fi fost anulat de către o instanță de judecată.
Or, în cauză, între actul anulat – Hotărârea Consiliului Local a municipiului și actul a cărei anulare este solicitată – cel de-al doi-lea Contract de mandat – se interpun mai multe acte valabile, printre care este și Hotărârea Consiliului de Administrație.
Astfel, în lipsa contestării și anulării Hotărârii Consiliului de Administrație nu se poate pune în discuție anularea Contractului de mandat întemeiată pe dispozițiile art. 1254 alin. (2) din Codul civil.
Putem observă că se aplică aceeași rațiune ca și în prima ipoteză, motiv pentru care concluziile Înaltei Curți de Casație și Justiție au rămas aplicabile și în prezenta situație. Pe cale de consecință, nefiind îndeplinit criteriul subsidiarității celor două Contracte de mandat în raport cu Hotărârea de Consiliu Local anulată, nu putem să discutăm de o anulare a acestor contracte în temeiul principiului resoluto iure danis, resolvitur ius accipientis.
Acest articol a fost pregătit, pentru Blogul Costaș, Negru & Asociații, de av. Florina Virginia Negru din Baroul Arad și av. Nicoleta Dreglea din Baroul Cluj.
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 17 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
[1] V. M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2016, vol. I, p. 192; I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. I., p. 88; D.N. Teohari în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I (Art. 1-526), vol. I, p. 123.
ENG: V. M. Ciobanu, in V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), New Civil Procedure Code commented and annotated, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucharest, 2016, vol. I, p. 192; I. Deleanu, New Code of Civil Procedure. Commentary on articles, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. I., p. 88; D.N. Teohari in G. Boroi (coord.), New Code of Civil Procedure. Commentary on articles. Vol. I (Art. 1-526), vol. I, p. 123.
[2] Decizia nr. 4957/ 05.11.2019 a Curții de Apel București
ENG: Decision No. 4957/ 05.11.2019 of the Bucharest Court of Appeal
