În cadrul ariei de practică IT, Comerț Electronic și Consumatori, echipa Costaș, Negru & Asociații abordează astăzi o temă de maxim interes privind Directiva E-Commerce.
I. Introducere
În secolul vitezei, noul climat economic este influențat de dezvoltarea rampantă a digitalizării, apărând noi variante și metode ale comerțului. Dacă în mod tradițional, relațiile comerciale aveau cu precădere o dimensiune locală, comercianții limitându-se la a contracta doar cu alți profesioniști și consumatori din proximitatea acestora, digitalizarea a extins granițele și a permis acestora să încheie tranzacții transfrontaliere, prin intermediul platformelor online sau de la distanță. Având în vedere că internetul este un spațiu fără frontiere, a fost nevoie de un cadru de reglementare în ceea ce privește comerțul electronic.
Directiva E-Commerce[1] vine ca un suport normativ pentru dezvoltarea comerțului electronic și buna funcționare a pieței interne. Scopul acestei Directive este acela de a crea un cadru juridic pentru a asigura libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre, precum și de a garanta certitudinea juridică a comerțului electronic și de a crește încrederea consumatorilor în acesta.
În cauzele unite C-662/22 și C-667/22, Curtea de Justiție a Uniunii Europene tratează o chestiune esențială pentru serviciile online, cu precădere cele de intermediere: libera circulație a acestora. În speță, Curtea analizează dacă Statelor Membre le este permis, în virtutea Directivei E-commerce, să impună obligații de raportare suplimentare pentru persoane juridice care prestează acest tip de servicii.
II. Rezumatul cauzei
- Starea de fapt
Airbnb, cu sediul în Irlanda, și Amazon, cu sediul în Luxembourg, constituie platforme de servicii online de intermediere, a căror activitate se desfășoară în diferite industrii: Airbnb în industria hotelieră, iar Amazon în industria vânzărilor. În esența, activitatea acestora se rezumă la facilitarea unor tranzacții directe între întreprinderile care prestează anumite servicii și consumatori. Intermedierea are ca fundament relația contractuală între întreprinderea care furnizează serviciul și platforma de servicii de întermediere.
În vederea transpunerii Regulamentului nr. 2019/1150 al Parlamentului European și al Consiliului privind promovarea echității și a transparenței pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online, legiuitorul italian a adoptat un nou act normativ. În esență, prestatorii de servicii de intermediere online au acum obligația de a se înrola într-un registru administrat de către AGCOM (Autoritatea de Garantare a Comunicațiilor), precum și de a plăti o contribuție la această autoritate, pentru acoperirea costurilor administrative în legătură cu exercitarea de către AGCOM a funcțiilor sale. Prestatorii de servicii sunt ținuți la îndeplinirea acestei formalități, chiar dacă nu au sediul principal în Italia, atât timp cât prestează servicii pe teritoriul italian.
Scopul acestui registru este de a colecta informații cu privire la activitatea prestatorilor de servicii, pentru a încuraja transparența în rândul societăților care prestează asemenea servicii. Informațiile a căror furnizare este impusă prin respectivul act normativ vizează, inter alia, capitalul social, numele acționarilor sau deținerea participațiilor lor respective cu drept de vot. Totodată, aceste informații trebuie actualizate anual.
În cazul neconformării de către întreprinderi la aceste noi cerințe stabilite prin noua reglementare, sancțiunea constă în aplicarea unei amenzi între 2-5% din cifra de afaceri din ultimul an financiar pentru care au fost închise conturile acesteia.
În consecință, Airbnb și Amazon au contestat această măsură legislativă în fața Curții Administrative Regionale din Lazio. În cuprinsul cererilor acestora, reclamanții au argumentat că noile obligații ar fi contrare libertății de circulație a serviciilor, Regulamentului 2019/1150 și al altor directive. Totodată, reclamanții au opinat în sensul că în principal, sunt ținuți să execute obligațiile care le sunt impuse de către Statul membru unde își au sediul principal. În consecință, instanța de trimitere a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene cinci întrebări preliminare, care, în esență, ridică întrebarea dacă este contrară dreptului european o reglementare națională care, deși are scopul de a promova echitatea și transparența în activitatea prestatorilor de servicii online de intermediere, impune obligația de înrolare într-un registru în vederea comunicării de informații legate de activitatea unui asemenea operator economic, care ar putea avea efecte asupra liberei circulații a serviciilor.
Reglementările avute în vedere în principal sunt Directiva 2000/31 privind comerțul electronic și Regulamentul 2019/1150 privind transparența pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online.
- Considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene
Curtea a procedat la analiza primei, a treia și celei de a patra întrebări în același context, din moment ce pun în discuție compatibilitatea de plano a unei măsuri similare cu cea din speță cu dispozițiile Directivei e-Commerce, fiind aplicată operatorilor economici care prestează asemenea servicii pe teritoriul unui alt stat membru decât cel de stabilire. Curtea a răspuns în mod implicit celei de a doua, respectiv celei de a cincea întrebări, în contextul argumentării acesteia.
Potrivit Curții, în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva E-Commerce, statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale care ține de domeniul coordonat doar în anumite condiții. „Domeniul coordonat” este definit la articolul 2 litera (h) ca acoperind cerințele specificate de cadrul legislativ din statele membre, aplicabil furnizorilor de servicii, chiar dacă sunt de natură generală sau specială. Cu alte cuvinte, domeniul coordonat se referă la cerințe pe care operatorul economic trebuie să le respecte și care vizează accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale (cum ar fi cerințele în materie de calificare, autorizare sau notificare) și desfășurarea activității unui serviciu al acestei societăți (cum ar fi calitatea sau conținutul serviciului). În consecință, Directiva 2000/31 are ca principii directoare principiul controlului în statul de origine și al recunoașterii reciproce, așadar serviciile societății informaționale sunt reglementate de către statul membru de origine al furnizorilor de servicii, acesta având competența exclusivă în acest domeniu.
Cu toate acestea, tocmai în virtutea principiului recunoașterii reciproce, statul membru de destinație a serviciilor informaționale este ținut să nu restrângă libera circulație a acestor servicii. Așadar, „articolul 3 din Directiva 2000/31 se opune, sub rezerva derogărilor autorizate potrivit condițiilor prevăzute la alineatul (4) al acestui articol, ca furnizorul unui serviciu al societății informaționale care dorește să presteze acest serviciu într‑un alt stat membru decât cel pe teritoriul căruia este stabilit să fie supus unor cerințe care țin de domeniul coordonat impuse de acest alt stat membru.” Contrar argumentelor Guvernului italian, chiar dacă în concret, în speță, obligațiile respective nu vizau accesul la prestarea acestor servicii, având ca scop doar facilitatea accesului AGCOM la supravegherea activității acestora, Curtea a reținut că este irelevant faptul că de facto, respectivii agenți economici puteau să-și desfășoare activitatea de intermediere, deoarece impunerea în sine a unor obligații care împietează asupra acelora care au sediul în alt Stat membru este o cerință care condiționează exercitarea activității acestora.
Mai departe, Curtea a procedat la verificarea eventualei aplicabilități a Articolului 3 paragraful 4 din Directiva E-Commerce în speța de față, care permite Statelor Membre să adopte măsuri care derogă de la principiul liberei circulații a serviciilor. Curtea a precizat că această prevedere vizează „un anumit serviciu al societății informaționale”, așadar Directiva nu permite Statelor Membre să adopte măsuri generale și abstracte „care vizează o categorie descrisă în termeni generali de anumite servicii ale societății informaționale” (Cauza C-376/22, EU:C:2023:835, Google Ireland și alții). În speță, cel puțin în aparență, măsurile au o aplicabilitate generală, așadar nu se încadrează în noțiunea de măsuri vizând „un anumit serviciu al societății informaționale”, în sensul Articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31.
Mai mult, măsurile adoptate trebuie să fie necesare pentru a garanta ordinea publică, protecția sănătății publice, securitatea publică sau protecția consumatorilor. Având în vedere că reglementarea italiană a avut ca scop transpunerea Regulamentului 2019/1150, Curtea a procedat la analiza scopului acestui Regulament și posibila încadrare în scopurile exhaustiv prevăzute de Directiva E-Commerce. Din lectura considerentelor (7) și (51) ale Regulamentului 2019/1150, scopul acestuia este de a stabili un ansamblu de norme obligatorii care să promoveze un mediu de afaceri echitabil, previzibil, durabil și fiabil pentru operațiunile comerciale online. Așadar, Curtea Europeană a stabilit că, pe de o parte, nu există o legătură directă între obiectivele acestor reglementări, iar, pe de altă parte, obiectivul Regulamentului nu privește nici protecția sănătății publice, nici securitatea publică. Cu atât mai mult nu vizează nici protecția consumatorilor, din moment ce Regulamentul este adresat întreprinderilor și abordează relația dintre furnizorii de servicii de intermediere online și întreprinderile utilizatoare. Curtea a reiterat faptul că Articolul 3 alineatul 4 din Directiva 2000/31 este de strictă interpretare și nu poate fi aplicat unor măsuri care sunt susceptibile cel mult de o legătură doar indirectă cu unul dintre obiectivele vizate de această dispoziție. În consecință, măsurile naționale adoptate în cauză nu fac obiectul exceptării prevăzute în Articolul 3 din Directivă.
III. Concluzie
Deși Internetul pare a fi un spațiu fără frontiere, întreprinderile care desfășoară activități comerciale online pot fi supuse unor încorsetări normative, care sunt nu numai contraintuitive ideii de comerț electronic, ci și superflue, Directiva E-commerce și Regulamentul 2019/1150 oferind garanțiile necesare pentru transparență și siguranță în prestarea serviciilor online. De aceea, intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost necesară pentru a oferi claritate și uniformitate în aplicarea normelor de drept european.
Acest articol a fost pregătit, pentru Blogul societății civile de avocați Costaș, Negru și Asociații, de av. Miruna Mihuță din Baroul Arad.
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 20 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
[1] Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electornic, piața internă (directiva privind comerțul electronic), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 178, 17.07.2000.
