În data de 19.03.2020, Avocatul General Juliane Kokott și-a prezentat concluziile în afacerea C-81/19, Șerban vs. Banca Transilvania SA aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, având ca și obiect, încă o dată, protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele de credit în monedă străină.

Prin decizia de trimitere din data de 27.12.2018, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare asupra următoarelor întrebări care vizează interpretarea Directivei 93/13/CEE, respectiv protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele de credit în monedă străină:

1. Articolul l [alineatul (2)] din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părțile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, așa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeași monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?
2. În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i‑au fost prezentate calcule/predicții cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuație a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligațiile totale de plată din contract, se poate susține cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară și inteligibilă și că profesionistul/banca și‑a îndeplinit cu bună‑credință obligația de informare a cocontractantului său, în condițiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?
3. Directiva 93/13/CEE și jurisprudența dezvoltată în baza ei, precum și principiul efectivității se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive și respectarea principiului efectivității?”

Clauza în discuție în litigiul principal obligă reclamanții din acest litigiu să ramburseze un credit exprimat în franci elvețieni în această monedă. Cu toate acestea, în urma puternicei deprecieri a leului românesc – moneda în care reclamanții își obțin veniturile, suma care trebuie rambursată de aceștia a devenit aproape dublă în anii care au urmat încheierii contractului de credit.

Prezenta trimitere nu mai ridică în mod explicit problema de principiu, și anume dacă acordarea de credite în monedă străină consumatorilor poate fi considerată conformă cu dreptul Uniunii. Astfel, chiar dacă jurisprudența anterioară a Curții arată că, în cazul unor asemenea contracte de credit, riscul valutar nu poate fi pus în mod automat în sarcina unui consumator, din această jurisprudență rezultă de asemenea că această practică nu este în sine contrară dreptului Uniunii^[1]. Potrivit acestei jurisprudențe, elementul determinant este dacă consumatorul a fost informat în mod clar și inteligibil cu privire la acest risc^[2].

În schimb, în centrul prezentei cauze se află consecințele pe care o instanță națională trebuie, dacă este cazul, să le deducă din constatarea caracterului abuziv al unei clauze privind riscul valutar. Astfel, potrivit instanței de trimitere, toate consecințele juridice ale caracterului abuziv evidențiate până în prezent în jurisprudență determină o sarcină excesivă pentru consumator. Cu probleme juridice comparabile se confruntă instanțele de trimitere în alte trei cauze pendinte în prezent^[3].

 Pentru a înțelege mai ușor problema juridică supusă discuției, amintim câteva aspecte relevante referitoare la starea de fapt din litigiul principal. Astfel, potrivit constatărilor instanței de trimitere, la 31 martie 2006 reclamanții din litigiul principal au încheiat, în calitate de consumatori, cu Volksbank România SA (devenită ulterior Banca Transilvania), un contract de credit în valoare de 90 000 de lei românești (RON).

La 15 octombrie 2008, părțile au încheiat un al doilea contract de credit, în vederea refinanțării contractului din 31 martie 2006. Obiectul era un împrumut în monedă străină în valoare de 65 000 de franci elvețieni (CHF). Această sumă era echivalentul a aproximativ 159 126 RON sau 33 488 de euro^[4]. Reclamanții își obțin veniturile în lei românești.

Punctul 1 din capitolul 4 din Condițiile generale ale celui de al doilea contract de credit prevedea că „orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale sau în condițiile generale” (denumită în continuare, „clauza în litigiu”).

Deprecierea leului și aprecierea francului elvețian între luna octombrie a anului 2008 și luna aprilie a anului 2017 au determinat o majorare a sumei care trebuie rambursată cu 117 760 RON (aproximativ 24 772 de euro).

În aceste condiții, reclamanții au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat din Cluj (România). Aceștia susțin că banca nu și‑a îndeplinit în mod suficient obligația de informare cu privire la riscul valutar. De asemenea, ei susțin că ar fi fost dezavantajați în mod nerezonabil ca urmare a preluării acestui risc. În consecință, aceștia solicită în esență ca cursul de schimb să fie înghețat la data încheierii contractului.

Potrivit opiniei pârâtei, clauza în litigiu nu s-ar întemeia pe principiul nominalismului consacrat la articolul 1578 din Codul civil și, prin urmare, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu permite aprecierea caracterului abuziv al acesteia.

Instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea. Acesta a considerat totuși că această clauză era supusă controlului pe fond. Cu toate acestea, banca și‑ar fi îndeplinit în mod suficient obligațiile de informare. Astfel, aceasta nu ar fi putut să prevadă fluctuațiile semnificative ale cursului de schimb.

 Litigiul se află în prezent pe rolul instanței de trimitere, Curtea de Apel Cluj, ca urmare a apelului declarat de către cele două părți. Această instanță are îndoieli în legătură cu interpretarea Directivei 93/13 în ceea ce privește domeniul de aplicare al acesteia, obligațiile de informare ce revin profesioniștilor și consecințele juridice care decurg din caracterul eventual abuziv al clauzei în discuție.

Constatăm așadar că, cele trei întrebări preliminare privesc trei etape succesive ale examinării efectuate de către o instanță a unui stat membru cu ocazia controlului pe fond al clauzelor redactate în prealabil ale unui contract de adeziune în temeiul Directivei 93/13.

Raportat la întrebările adresate Curții, la legislația aplicabilă precum și la starea de fapt din litigiul principal, avocatul general a propus Curții de Justiție a Uniunii Europene să răspundă la întrebările preliminare adresate de către Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a Civilă, după cum urmează:

1. Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general consacrat de lege este supusă dispozițiilor acestei directive în cazul în care legiuitorul național nu a intenționat, prin crearea dispoziției legale respective, să stabilească un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la tipul de contract în cauză. Este de competența instanței naționale să procedeze la constatările necesare în această privință.
2. Cerința, cuprinsă la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, de redactare clară și inteligibilă a unei clauze dintr‑un contract de credit încheiat în monedă străină care, în definitiv, pune în sarcina consumatorului riscul de schimb valutar presupune ca acesta din urmă să fie informat în mod exhaustiv cu privire la consecințele economice eventual semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Acest lucru este valabil independent de aspectul dacă deprecierea survenită în mod concret a monedei în cauză putea fi prevăzută deja la momentul încheierii contractului. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.
3. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să elimine o clauză abuzivă și să o înlocuiască cu o dispoziție complementară care înlocuiește echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților contractante cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, atunci când: în primul rând, contractul în cauză nu poate fi menținut după eliminarea fără înlocuire a clauzei abuzive; în al doilea rând, anularea contractului ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator; și, în al treilea rând, nu există nicio dispoziție de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord al părților la contractul respectiv care să poată înlocui clauza eliminată.

Concluziile avocatului general din data de 19.03.2020, nu fac altceva decât să confirme încă o dată faptul că Directiva 93/13/CEE garantează drepturile consumatorilor instituind în sarcina instanțelor naționale următoarele obligații: cu prioritate, obligația de a realiza o analiză exhaustivă a clauzelor cuprinse în contractele de credit, apoi de a elimina clauzele abuzive și nu în ultimul rând, de a înlocui clauzele abuzive cu dispoziții complementare menite să confere egalitate părților contractante.

[1] Această problemă de principiu a primit clarificări prin Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 41); a se vedea de asemenea, referitor la acest aspect, Concluziile prezentate de avocatul general Wahl în cauza Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:313, punctul 2)

[2]  A se vedea de asemenea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282, punctele 40 și 41), Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 41), Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 68), Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 48). Acesta este obiectul celei de a doua întrebări preliminare.

[3] Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Gómez del Moral Guasch (C‑125/18, EU:C:2019:695), precum și cauzele C‑269/19, Banca B. (JO 2019, C 238, p. 7), și C‑346/19, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank (JO 2019, C 288, p. 19).

[4] Cursul de schimb valabil la data semnării contractului, 31 martie 2008.