În relația Uniunii Europene cu statul iranian, lucrurile sunt destul de clare. Până nu demult erau în vigoare o serie de măsuri restrictive aplicate de UE împotriva Iranului, măsuri conforme cu sancțiunile instituite asupra Iranului de către Consiliul de Securitate ONU vizând domeniul nuclear. În mare parte, ceea ce se interzicea era comerțul cu anumite categorii de mărfuri (arme, produse pentru prelucrarea uraniului, produse petroliere, metale prețioase, anumite programe informatice etc.). Cu toate acestea, odată cu intrarea în anul 2016, UE a ridicat toate sancțiunile sale economice și financiare asupra Iranului legate de domeniul nuclear, rămânând în vigoare doar cele legate de încălcări grave ale drepturilor omului, de pildă interzicerea vizelor pentru persoanele responsabile de astfel de acte.

O reală confuzie s-a produs însă recent. În urma unor susțineri „lătrătoare” ale actualului președinte american, s-a adus la cunoștința publicului că „Oricine face afaceri cu Iranul NU va face afaceri cu Statele Unite”. Înainte de a trece la concluzii, este necesară o introducere în context.

Pe scurt, între SUA, Iran, Marea Britanie, Franța, China, Rusia și Germania s-a semnat un acord în data de 14 iulie 2015 (disponibil integral la adresa https://www.state.gov/documents/organization/245317.pdf) – JCPOA, care în esență prevedea ridicarea unor sancțiuni stabilite anterior în detrimentul Iranului. Acordul impunea Iranului ca prelucrarea uraniului și funcționarea stațiilor sale nucleare să se desfășoare în condiții de pace (i.e. fără scopuri militare), în schimbul ridicării sancțiunilor anterioare.

Într-adevăr, președintele american s-a retras în mod oficial din acord la data de 8 mai 2018, cu justificarea că Iranul este în proces de fabricare a unui program nuclear (declarație nedovedită până în prezent), urmând ca într-un span de 90-180 zile, sancțiunile să reintre în vigoare (între 6 august 2018 și 4 noiembrie 2018).

Sancțiunile privesc o multitudine de tipuri de relații comerciale și sunt conținute în Comprehensive Iran Sanctions, Accountability, and Divestment Act of 2010 (disponibil la adresa https://www.gpo.gov/fdsys/pkg/PLAW-111publ195/html/PLAW-111publ195.htm). Un fragment din acest act care se dovedește de real interes în zilele noastre este cel referitor la comerțul de programe informatice. Astfel, unei agenții executive americane îi este interzis să încheie sau să prelungească un contract cu o persoană care exportă așa-numita „tehnologie sensibilă” către Iran, adică „hardware, software, echipamente de telecomunicații sau orice alt tip de tehnologie pe care Președintele o consideră că este folosită pentru:

(A) a restrânge libera circulație a informației imparțiale în Iran; sau

(B) a întrerupe, monitoriza sau restricționa în orice alt fel exprimarea poporului iranian.”.

În ciuda amenințărilor președintelui american, în data de 18 mai 2018, Comisia Europeană a luat măsuri pentru protejarea intereselor întreprinderilor europene care întrețin relații comerciale cu Iranul; mai exact, în data de 6 iunie 2018, Comisia Europeană a adoptat o „lege de blocaj”, care care a intrat în vigoare în 7 august 2018, publicată în aceeași zi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:L:2018:199I:FULL&from=RO). Această lege le interzice întreprinderilor unionale „să se supună efectelor extrateritoriale ale sancțiunilor impuse de SUA” și este temeiul prin care întreprinderile pot cere despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin impunerea acestor sancțiuni.

Pentru nerespectarea acestor dispoziții date de SUA (pe care Comisia le apreciază ca abuzive), nu este necesară nicio formalitate. În schimb, în cazul în care se dorește respectarea lor, trebuie întocmită o cerere în acest sens, care urmează să fie sau nu aprobată de UE.

Acest material a fost pregătit, pentru pagina noastră web, de Irina Galiș (studentă, Facultatea de Drept UBB Cluj-Napoca), în cadrul programului de practică profesională al societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații.