În contextul unei “goane fiscale” după resurse bugetare, instanțele din România au fost solicitate recent să se pronunțe cu privire la un număr în creștere de cereri de angajare a răspunderii patrimoniale solidare a foștilor administratori sau asociați.
Opinia societății Costaș, Negru și Asociații, opusă celei a organelor fiscale, este fermă în sensul că nu se va putea angaja răspunderea personală patrimonială în procedura insolvenței dacă nu există probe care să ateste dovedirea îndeplinirii unui caz prevăzut de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Recent, societatea a reprezentat cu succes clienții săi într-o problematică de maxim interes în practica organelor fiscale: aceea de a solicita angajarea răspunderii administratorului/asociatului în procedura insolvenței.
În particular, ne referim la cazurile regăsite la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 potrivit căruia:
(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori;
h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
De cele mai multe ori, organele fiscale nu au motive reale de încadrare în aceste cazuri prevăzute expres de Legea insolvenței, astfel că își încadrează cererea de atragere a răspunderii personale în rigorile lit. h) al articolului mai sus menționat.
Arătăm că doctrina juridică[1], cu referire îndeosebi la dispozițiile art. 998-999 din Codul civil anterior, aplicabile și în contextul Codului civil în vigoare, a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă dacă nu s-a produs o faptă care să constituie prejudiciu în sensul legii civile;
b) existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.
Or, în practică, sunt frecvente cazurile în care se solicită angajarea răspunderii personale motivată de lipsa solicitării de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenței de către administratorii societății.
Astfel cum în mod corect am arătat și susținut prin experiențele practice, doctrina în materie statuează[2] că răspunderea personală nu poate fi angajată pentru simpla omisiune de a formula cerere de deschidere a procedurii insolvenței, nici în cazul insolvenței iminente, de vreme ce administratorul a întreprins demersuri rezonabile pentru evitarea acesteia.
Greșelile de management nu pot genera o atragere a răspunderii personale de vreme ce textul legal limitează sfera acțiunilor ilicite printr-o cerință de ordin subiectiv, referitoare la forma de vinovăție: intenția.
Potrivit standardelor corporative, sancționarea administratorilor în aceste circumstanțe este necesar să fie abordată cu precauție și să rămână o măsură excepțională, întrucât mediul juridic trebuie pe-o parte să permită administratorilor să-și îndeplinească funcțiile asumându-și riscuri, fără să existe teama constantă că vor răspunde personal față de societate pentru eventualele prejudicii, iar pe de altă parte, să îi protejeze împotriva riscului inerent al unei afaceri, cum ar fi situația în care chiar alegerile diligente pot fi greșite.
În consecință, examenul pe care trebuie să îl urmăm este următorul: decizia de afaceri luată a administratorului a produs prejudicii, calitatea ei și urmările, analizate ex ante, prin raportare a cunoștințele și informațiile la care administratorul putea avea acces, în mod rezonabil, în momentul luării deciziei, iar nu ex post, luându-se în considerare pe cele accesibile la momentul controlului judiciar.
Or, în mod evident, atâta timp cât prin niciun mijloc de probă invocat nu se dovedește intenția, pasivul societății nu reprezintă și nu poate echivala cu un prejudiciu cauzat de fostul administrator.
În acest sens, arătăm că sunt și constatările Curții Constituționale – Decizia nr. 17/2022 prin care ni se arată că: „Pentru ca nerespectarea prevederilor referitoare la evidenţa contabilităţii să atragă răspunderea pentru intrarea în insolvenţă, Curtea reţine ca fiind necesară dovedirea existenţei prejudiciului, a culpei şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi intrarea în insolvenţă a debitoarei. Întrucât acţiunea necesită stabilirea unei legături de cauzalitate între fapta administratorului şi insuficienţa activului, nu este suficientă existenţa faptei de a nu ţine o contabilitate periodică şi nerespectarea dispoziţiilor legale, fără a se concretiza modul în care această faptă a dus la insuficienţa activelor. Indiferent dacă este instituită prezumţia că nu a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea, pentru atragerea răspunderii este necesară probarea faptului că neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legea contabilităţii a contribuit la starea de insolvenţă. Nedepunerea documentelor cerute de lege nu este echivalentă cu neîntocmirea contabilităţii sau cu întocmirea acesteia cu nerespectarea legii. În orice caz, este necesară mai întâi dovada certă a săvârşirii faptelor referitoare la ţinerea contabilităţii şi apoi caracterul lor ilicit, aplicarea prezumţiei relative referitoare la culpă şi legătura de cauzalitate fiind ulterioară. Curtea subliniază însă că aceste aspecte nu intră în sfera atribuţiilor instanţei de contencios constituţional, ci rămân la latitudinea instanţei competente, întrucât administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, va promova acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale” (paragraful 28).
Astfel precum am atras atenţia în nenumărate cazuri, răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvență este o răspundere subiectivă pentru fapta proprie, culpa neputând fi prezumată.
În această materie, este fundamental să cunoaștem faptul că angajarea răspunderii persoanelor care au contribuit la nașterea stării de insolvență este condiționată de îndeplinirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și starea de insolvență.
Desigur, în mod corect, instanțele judecătorești au sancționat aceste conduite abuzive și contrare rigorilor Legii nr. 85/2014, stabilind în mod corect că se impune respingerea atragerii răspunderii personale a foștilor administrator și asociați atunci când condițiile legale nu sunt îndeplinite.
Echipa Costaș, Negru și Asociații a reprezentat cu succes clienții în aceste categorii de litigii, acestea finalizându-se cu soluții favorabile. Împărtășim cu bucurie orientarea instanțelor judecătorești care au o viziune mai clară asupra respectării drepturilor procesuale prevăzute de legislația națională și europeană în beneficiul persoanelor vizate.
Acest articol a fost pregătit, pentru blogul societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații, de av. Larisa Mărginean din Baroul Cluj.
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 19 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
[1] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, pag. 144-215.
[2] R. Bufan, A. Deli-Diaconescu, M. Sărăcuț, Tratat practic de insolvență, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 851.
