Declararea frauduloasă a insolvenței unei societăți, inducerea acesteia forțată în incapacitate de plată, simularea falimentului unei societăți și alte metode similare utilizate pe scară largă de către administratorii societăților cu debite și obligații fiscale restante nu sunt lipsite de consecințe negative în ceea ce îi privește pe administratorii acestora.
Astfel, efectul principal în majoritatea dintre cazuri constă în deschiderea procedurii prevăzute de art. 25 din Codul de procedură fiscală privind atragerea răspunderii solidare. Această procedură reglementează o răspundere directă a persoanelor fizice, fiind subordonată relației dintre administratori și societate.
Ne propunem în prezentul articol să ne oprim asupra aspectelor teoretice ale răspunderii solidare cu privire la creanțele fiscale în primul rând și să ne concentrăm ulterior asupra chestiunilor de nuanță, întrucât problematica este una extensivă.
Cu titlu preliminar, arătăm faptul că procedura atragerii răspunderii solidare are ca premisă existența unui prejudiciu în chiar patrimoniul fiscului. Astfel, pentru recuperarea acestuia, fiscul poate exercita o acțiune directă împotriva persoanelor responsabile, ocolind astfel ceilalți creditori. Acțiunea fiscului de deschidere a procedurii este una de natura răspunderii civile delictuală pentru altul. Prin urmare, acțiunea de care se bucură organul fiscal nu este una de reîntregire a patrimoniului debitorului, ci o acțiune directă și personală pentru acoperirea propriului său prejudiciu, în scopul recuperării creanțelor fiscale neîncasate.
Astfel, odată admisă, suma va trece direct în contul trezoreriei statului, fie voluntar, fie prin executare silită. Observăm că organul fiscal se bucură de un adevărat privilegiu dat fiind faptul că procedura fiscală derogă de la principiile de drept comun, precum egalitatea, concursul creditorilor, echitatea care guvernează întreg procesul de drept comun de reîntregire a patrimoniului, în beneficiul tuturor creditorilor.
Prima întrebare la care dorim să oferim răspuns este: cine poate răspunde în procedura reglementată de art. 25 Cod procedură fiscală strict pentru obligațiile fiscale restante? Persoanele care răspund solidar pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului (i.e. ale societății) declarat insolvabil sau insolvent pot fi doar membrii unui organ de administrare, sunt care au determinat cu rea-credință acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligații. Așadar, pe lângă administratori de drept, administratorii de fapt sunt persoanele principale vizate de această procedură, indiferent dacă dețin sau nu calitatea de asociați.
Se pune întrebarea dacă această răspundere vizează întreaga perioadă de existență a societății sau comportă limitări? Răspunderea persoanelor prevăzute mai sus este limitată la perioada pentru care acestea au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare, așadar priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii acumulate strict în acel interval, fără a putea fi ținuți răspunzători pentru perioadele anterioare ori ulterioare. Așadar, răspunderea va fi scindată între aceștia, în cazul în care au existat mai mulți administratori în intervalele de timp vizate.
Condiția esențială în vederea atragerii răspunderii solidare a persoanei în temeiul art. 25 o reprezintă dovedirea relei-credințe. Condiția relei-credințe este impusă de legea fiscală pentru circumstanțierea antrenării răspunderii solidare. Pentru a se angaja răspunderea este necesar să se circumstanțieze dreptul fiscului să se îndrepte, ulterior constatării formale a acestei stări de drept, împotriva celor indicați de norma procesual fiscală ca fiind răspunzători personal.
Deși legea prevede modalități exprese de săvârșire a faptei care justifică antrenarea răspunderii personale, aceasta nu scutește autoritățile fiscale de a dovedi atât fapta cât și cerința relei-credințe. Însă, frauda neînsoțită de insolvabilitate sau insolvență nu produce niciun efect în materia răspunderii solidare.
Din experiența noastră, fiscul se limitează adesea la prezumții simple, precum nedepunerea declarațiilor fiscale pe perioade îndelungate de timp ori neplata obligațiilor fiscale. Din perspectiva noastră însă, perspectivă care a fost validată de instanțele naționale, această rea-credință nu poate să se evidențieze doar din pasivitatea persoanei, ci trebuie să fie întemeiată pe o atitudine concretă, bazată pe probe, iar nu pe simple prezumții de acest tip.
Nedeclararea sau neplata obligațiilor fiscale nu este o faptă care să prejudicieze societatea debitoare, ci direct creditorul fiscal. Or, în această ipoteză prejudiciul incumbă direct creditorului fiscal, însă pentru persoana juridică, astfel că de principiu apreciem că ar trebui sancționată exclusiv persoana juridică, nu și organele de administrare. În atare ipoteză, de regulă, există o confuzie cu atragerea răspunderii penale a persoanelor care au săvârșit faptele de reducere a bazei impozabile. Ținem să subliniem că o diferență de interpretare a legislației fiscale care are ca și consecință declararea unei baze impozabile mai mici nu conduce automat la o fațetă a relei-credințe în sensul art. 25 din Codul de procedură fiscală.
Tot la nivel jurisprudențial, s-a reținut faptul că în conţinutul noţiunii de rea-credinţă intră atât intenţia directă, cât şi intenţia indirectă, o interpretare restrictivă a sintagmei fiind contrară scopului urmărit de legiuitor. Ca urmare, ar putea răspunde solidar administratorul care deşi nu a urmărit, a prevăzut rezultatul faptelor sale şi a acceptat producerea lui. Spre exemplu, nedeclararea obligațiilor fiscale atrage de la sine şi neachitarea acestora la scadenţă, faptă care conduce la insolvabilitatea debitorului, ceea ce conduce automat la concluzia că nu ar putea fi reţinut ca intervenind din culpă. Asemenea prezumții pot fi însă răsturnate, direct în fața organului fiscal în procedura prealabilă sau în cursul desfășurării verificărilor.
Așadar, dacă privim lucrurile din perspectiva relei-credințe, este necesară dovedirea fraudei de către organul fiscal, regăsindu-ne practic tot într-o ipoteză de răspundere civilă delictuală. Or, pentru a dovedi frauda, este necesar ca organul fiscal să procedeze la răsturnarea prezumției de bună-credință prin probe. Fiscul este nevoit să arate în concret care sunt actele de ascundere sau înstrăinare prin care s-a urmărit prejudicierea societății, fără a fi suficientă simpla neglijență. Cu titlu de exemplu, doctrina apreciază că nu ne aflăm în această ipoteză în cazul în care debitorul pierde un drept prin neexercitare sau părăsirea unui bun pe care un terț îl revendică prin posesie continuă sau darea în plată a unui activ social către un creditor social.
În orice caz, discuții interesante ar putea lua naștere referitor la drepturile persoanelor pe parcursul desfășurări procedurii atragerii răspunderii personale. Astfel, sub sancțiunea nulității deciziei de atragere a răspunderii, audierea persoanei răspunzătoare solidar este obligatorie, aceștia având dreptul să-și prezinte în scris punctul de vedere în termen de 5 zile de la data audierii.
Nu de puține ori însă, persoana vizată nu află despre existența procedurii de atragere a răspunderii sale personale decât la momentul la care îi sunt poprite conturile bancare. Acest fapt se datorează citării necorespunzătoare efectuate de către fisc, care procedează direct la comunicarea prin publicitate a deciziei de atragere a răspunderii, în cazul în care persoana vizată nu este găsită la adresa de domiciliu. Această situație justifică repunerea în termenul de contestație și chiar desființarea deciziei, având în vedere nerespectarea ordinii modalităților de comunicare și nerespectarea drepturilor persoanei pe parcursul procedurii.
În prezent, societatea Costaș Negru și Asociații gestionează un număr semnificativ de litigii de acest tip declanșate în temeiul art. 25 Cod procedură fiscală, unele finalizându-se cu soluții favorabile persoanelor vizate direct în etapa preliminară deschiderii procedurii, fie în etapa prealabilă a contestației fiscale, iar marea majoritate finalizate cu succes în fața instanțelor judecătorești, care au o viziune mai clară asupra respectării drepturilor procesuale prevăzute de legislația națională și europeană în beneficiul persoanelor vizate.
Acest articol a fost pregătit, pentru Blog-ul societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații, de av. Clara Dohotar (biroul București) și av. Larisa Mărginean (biroul Cluj-Napoca).
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 13 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
