31
mai2018

Despre servituţile legale

Tentaţia prospecţiunilor, explorărilor şi exploatărilor unor noi resurse, în particular a celebrelor gaze de şist, pune în discuţie servituţile legale pe care proprietarii terenurilor ar trebui să le respecte şi a modului lor de exercitare in concreto. În acest sens, câteva repere pot fi avute în vedere în cele ce urmează.

Expresie a puterii și accesului la posesia, folosința și dispoziția bunurilor, element de identitate și de apartenență socială și economică, dreptul de proprietate privată, ca drept fundamental este reglementat și garantat de art. 44 Constituția României și art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Dreptul de servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată privește o sarcină impusă pentru uzul şi utilitatea altui imobil având un alt proprietar. Prin urmare, servitutea este un drept asupra lucrului altuia. Prezentul studiu are în vedere o anumită categorie a acestui drept real principal și anume dreptul de servitute legală care de-a lungul timpului a stârnit o serie de controverse doctrinare cu privire la regimul juridic al acestuia.

I. Elemente teoretice

În cuprinsul clasificării servituților regăsim un criteriu care privește originea sau modul de constituire al servituților. Astfel Codul civil împarte servituțile în trei mari categorii[1]: servituți naturale, servituţi legale şi servituţi stabilite prin fapta omului. De-a lungul vremii însă, literatura de specialitate a criticat această clasificare a servituților[2]. În primul rând, atât servituțile naturale, cât și servituțile legale sunt simple îngrădiri sau limitări normale, de regulă ale atributului de folosință din conținutul dreptului de proprietate. De altfel, când legea stabilește o servitute legală, o stabilește în genere tot din cauza situației de vecinătate a fondurilor, adică din cauza situației naturale. În plus, servituțile naturale sunt și ele legale, întrucât sunt recunoscute, reglementate și sancționate de lege, în afară de faptul părților, sintagmă mult mai precisă decât fapta omului care putea privi fapte juridice stricto sensu, precum și acte juridice[3]. În al doilea rând, ele nu sunt adevărate servituți, dezmembrăminte ale proprietății, ci simple obligații izvorâte din raporturile de vecinătate. Putem vorbi despre o uniformizare conceptuală intrată în common sense-ul/ uzitajul juridic care în cuprinsul Noului Cod Civil a pimit denumirea de limite ale proprietății. Mai mult, așa-zisele „servituți” fie naturale, fie legale sunt opozabile terților, fără îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.[4]

Servituțile pe care urmează să le analizăm au în viziunea legiuitorului o legătură intrinsecă cu elementul pe care îl pun în valoare și anume serviciul sau interesul public. Acest aspect determină o incoerență în procesul de tehnică legislativă care nu este orientat către obligațiile impuse în sarcina particularului, cel care vor surporta o limitare a dreptului său de proprietate. De altfel, în doctrină au fost stabilite o serie de tehnici legislative pe care legiuitorul le utilizează atunci când constituie noi servituți și care facilitează detectarea și înțelegerea scopului acestora:

a) În numeroase texte regăsim servitutea ca fiind denumită ca atare de lege. Putem avea în vedere, de pildă, servituţile aeronautice civile, instituite în scopul asigurării siguranţei zborului, servituţile stabilite de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale (art. 12, art. 14, art. 15, art. 109-113, art. 117). Opţiunea legiuitorului pentru calificarea unei sarcini reale ca servitute nu este nici cea mai fericită din punct de vedere terminologic, dar pare încetățenită și nu (mai) determină suspiciuni la adresa bunei credințe a acestuia. Creatorul normelor nu exclude automat ca alte obligaţii impuse proprietarilor particulari de aceeaşi lege şi în vederea aceluiaşi interes public să intre în aceeaşi categorie, deşi sunt calificate altfel în cuprinsul reglementării.

b) A doua variantă de instituire a servituţilor administrative este aceea prin care textul legal prevede obligaţii în sarcina proprietarilor sau deţinătorilor cu orice titlu a bunurilor, fără a se pronunţa asupra naturii lor juridice. Aceste obligaţii au, de cele mai multe ori, un caracter negativ, luând forma unor interdicţii care limitează liberul exerciţiu al dreptului de proprietate: interdicţia realizării, în zonele de protecţie a drumurilor publice, de culturi agricole sau forestiere. Binomul lor, obligațiile pozitive, se regăsesc frecvent în textele legale și de obicei pot crea sarcini chiar mai oneroase[5].

c) O a treia tehnică legislativă prin care se instituie servituţi administrative este aceea prin care legea stabileşte dreptul autorităţilor sau al concesionarilor de servicii publice de a exercita acte de folosinţă asupra imobilelor proprietatea particularilor, fără a se referi la o obligaţie a acestora, şi, cu atât mai puţin, a o califica juridic[6].

De pildă, dreptul furnizorilor de reţele de telecomunicaţii electronice autorizaţi de a avea acces pe proprietăți, de a instala, de a întreţine, de a înlocui sau de a muta orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicaţii electronice, pe, deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietatea privată (art. 3, 4 și 5 din Legea nr. 154/2012[7]). Totuși, în această lege exercitarea dreptul de acces de către furnizori nu se face necondiționat, ci este necesară formularea unei cereri și depunerea unei documentații, în concordanță cu exigențele privind respectarea dreptului la proprietate și dreptului la viață privată, precum și a bunei desfășurări a serviciilor publice.

II. Fundamente legale

1. Constituția României. Constituţia României, în art. 44 alin. (1) şi alin. (2) stabileşte că „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (…)”. Legea fundamentală prevede o serie de limitări in rem, precum: bunurile care constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, expropierea şi naţionalizarea, lucrările de interes general, averea dobândită licit care nu poate fi confiscată. Limitările in personam, stabilite prin Constituţie sunt: obligaţia proprietarului de a respecta normele prevăzute de lege sau obiceiul locului referitoare la protecţia mediului înconjurător, asigurării bunei vecinătăţi şi a respectării celorlalte sarcini prevăzute de aceste norme pentru proprietar, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de legea organică, precum şi prin moştenirea legală.

Prezintă importanţă în raport de analiză dedicată servituților legale și limitarea prevăzută de dispoziţiile art. 44 alin. (5) Constituţie potrivit cărora „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.

O serie de aspecte de contencios constituțional în raport de problema limitării unor atribute ale dreptului de proprietate au fost evocate și de către Curtea Constituțională într-o serie de decizii urmare a ridicării unor excepții de neconstituționalitate. Astfel, în raport de vechea reglementare în materia energiei electrice, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 324/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 329/19 mai 2010 a statuat cu caracter obligatoriu: „Dispoziţiile art. 16 alin. (5) şi (6) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 prevăd posibilitatea ca, urmare încheierii unor convenţii, proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii, datorită capacităţilor energetice realizate după intrarea în vigoare a legii criticate, să primească indemnizaţii şi despăgubiri. Totodată, Curtea reţine, că cele două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată, şi anume cei pe ale căror terenuri existau deja capacităţi energetice, respectiv cei pe ale căror terenuri urmează să se realizeze capacităţi energetice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, se diferenţiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacităţi energetice, în raport de data intrării în vigoare a legii ce reglementează dreptul la indemnizaţii şi la despăgubiri”. Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că “De altfel, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată afectate de capacităţi energetice, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri, potrivit dreptului comun”.

Prin urmare, o primă problemă care se ridică în raport de dreptul de servitute legală privește momentul dobândirii proprietății asupra terenurilor și cel al succesiunii de legi în timp în materia domeniilor analizate: exploatare și utilități. Totuși având în vedere principiul de drept comun în materia aplicării legii în timp, legea civilă nu se aplică decât pentru viitor, aceasta nu are putere retroactivă. Așadar, în cuprinsul legii analizate se prevede un criteriu obiectiv de tipul aplicării legii în timp menită să respecte cerințele previzibilității și principiul securității raporturilor juridice. Urmare a acestei succesiuni temporale a legilor, particularii nu pot obține despăgubiri în sensul de creanță-bun asupra cărora nu s-a născut o speranță legitimă potrivit criteriilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

2. Codul civil. Conform dispoziţiilor art. 755 alin. (1) din Noul Cod Civil, dreptul de servitute este definit ca fiind „sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar”. Noul Cod Civil face o expunere exemplificativă de alte limite legale care se referă printre altele și la dreptul de trecere pentru utilităţi prevăzut la art. 621 cum ar fi, de pildă, reţelele edilitare de natura conductelor de apă sau gaz, cablurile electrice subterane sau aeriene şi alte asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop. Iată cum dreptul de proprietate, un drept individual și opozabil erga omnes ajunge să fie subordonat parțial utilității publice și restricționat în scopul atingerii obiectivului acestuia- să servească interesului colectiv. Și dacă vorbim de subordonare în raporturile juridice civile nu ajungem la un nonsens? De fapt, acest drept ajunge să fie la confluența dintre două mari domenii și prin excelență plasate pe fundamentele unor principii distincte: dreptul civil-egalitatea între părți și dreptul administrativ un drept al lipsei de echilibru între puterea exorbitantă a statului și particular.

Spre deosebire de dreptul legal de trecere, stabilit în interes privat, în cadrul raporturilor de vecinătate, dreptul de trecere pentru utilităţi este stabilit de lege în interes public, în beneficiul autorităţilor publice competente sau a celor cărora li s-a acordat dreptul de a realiza asemenea reţele edilitare[8].

De asemenea, trebuie menţionat că, pentru realizarea lucrărilor în domeniul minier, în cel petrolier sau în cel al energiei electrice, există prevederi speciale, ce instituie de pildă servitutea de trecere de suprafaţă sau servitutea legală de trecere pe care le vom analiza în cele ce urmează.

3. Legi speciale. Limite legale ale dreptului de proprietate privată instituite în interesul desfăşurării unor activităţi economice regăsite în cuprinsul legilor sunt:

a) Legea minelor nr. 85/2003 [9] instituie următoarele limitări ale dreptului de proprietate privată:

instituirea în favoarea titularului activităţii miniere a unui drept de servitute legală de trecere asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de exploatare sau explorare şi oricăror alte activităţi pe care acestea le implică;

exercitarea dreptului de servitute legală de trecere se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta;

În privința regimului juridic observăm o serie de particularități:

Servitutea legală are ca obiect interesul public, și anume înlesnirea exploatării și explorării.

Este o servitute legală de trecere.

Conținuțul acesteia este prevăzut în art. 7 și cuprinde dreptul de acces în perimetrele de exploatare sau explorare şi oricăror alte activităţi pe care acestea le implică

Se exercită fără înscriere în cartea funciară, pe toată durata existenței activității.

Exercitarea se realizează cu titlu oneros, contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta.

Stabilirea cuantumului rentei se stabilește pe cale convențională, iar în caz de divergență de către instanță.

Legea stabilește și un termen limită până la care particularii pot încheia cu beneficiarii servituții un acord și anume în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notificări scrise din partea titularilor de licenţe şi/sau permise.

În plus, în privința duratei servituții legea o prevede ca un element de proporționalitate și previzibilitate pentru particulari care au astfel posibilitatea de a cunoaște pe ce perioadă vor fi lipsiți de folosința terenurilor. Astfel, durata servituţii legale este cea a activităţilor miniere.

Principiul în baza căruia urmează a fi determinate terenurile care urmează a fi afectate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, este principiul minimei ingerințe, a celei mai mici atingeri posibile aduse dreptului de proprietate.

Legea instituie și o interdicție pentru constituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere: pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale, zonele de protecţie sanitară şi perimetrele de protecţie hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă.

b) Legea petrolului nr. 238/2004[10] prevede următoarele limitări ale dreptului de proprietate privată:

asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică se instituie, în favoarea titularului de licenţă, un drept de servitute legală;

asupra terenurilor aflate în proprietatea terţilor, cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă, se stabileşte un drept de servitute legală;

exercitarea dreptului de servitute legală se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta;

dreptul de acces în perimetrul de operare a conductelor este diferenţiat în funcţie de natura operaţiunilor ce urmează a se efectua, respectiv permanent sau ocazional.

În privința regimului juridic observăm o serie de particularități:

Servitutea legală are ca obiect interesul public, și anume înlesnirea exploatării și explorării.

Este o servitute legală de trecere, deci are caracter legal.

Conținuțul acesteia este prevăzută în art. 7 și cuprinde dreptul de acces în perimetrele de exploatare sau explorare şi oricăror alte activităţi pe care acestea le implică.

Se exercită fără înscriere în cartea funciară pe toată durata existentei activității.

Exercitarea se realizează cu titlu oneros, contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta.

Stabilirea cuantumului rentei se stabilește pe cale convențională, iar în caz de divergență de către instanță.

Legea stabilește și un termen limită până la care particularii pot încheia cu beneficiarii servituții un acord și anume în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notificări scrise din partea titularilor de licenţe şi/sau permise.

În plus, în privința duratei servituții legea o prevede ca un element de proporționalitate și previzibilitate pentru particulari care au astfel posibilitatea de a cunoaște pe ce perioadă vor fi lipsiți de folosința terenurilor. Astfel, durata servituţii legale este cea a operațiunilor petroliere.

Sunt stabilitate și o serie de principii directoare în raport de scopul servituților și activitatea:

Principiul în baza căruia urmează a fi determinate terenurile care urmează a fi afectate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, este principiul minimei ingerințe, a celei mai mici atingeri posibile aduse dreptului de proprietate.

Principiului egalităţii de tratament şi al echităţii dirijează accesul la terenurile afectate care se stabileşte prin negocieri între titularul acordului petrolier şi proprietarii de terenuri.

Legea instituie și o interdicție pentru constituirea dreptului de servitute pentru operațiuni petroliere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale, zonele de protecţie sanitară şi perimetrele de protecţie hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă.

c) Legea nr. 132/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale reglementează următoarele limitări ale dreptului de proprietate privată în cuprinsul art. 12, 14, 109, 112, 113, după cum urmează:

Instituirea unui drept servitute de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele electrice sau alte echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru acces la locul de amplasare a acestora;

Indemnizaţiile şi despăgubirile acordate sunt prevăzute într-o convenţie-cadru aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 135/2011 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, a convenţiei-cadru, precum şi a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora;

Proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectaţi de exercitarea de către titularii de licenţă şi autorizaţii a drepturilor de uz şi servitute, vor fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate acestora potrivit art. 12 alin. 10

Asupra terenurilor aflate în proprietatea terţilor, cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă, se stabileşte drept de servitute legală.

În privința regimului juridic observăm o serie de particularități:

Servitutea legală are ca obiect utilitatea publică.

Este de trei feluri: subterană, de suprafață, aeriană.

Conținuțul acesteia este prevăzută în art. 14 raportat la energia electrică, respectiv art. 112 privind gazele naturale și cuprinde: dreptul de acces şi de executare a lucrărilor la locul de amplasare a capacităţilor energetice cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii şi avarii; dreptul la instalare de reţele, de conducte, linii, stâlpi şi de alte echipamente aferente capacităţii, precum şi accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenţii, întreţinere, reparaţii, revizii, modificări şi exploatare, conform prevederilor legale în vigoare.

Se exercită fără înscriere în cartea funciară pe toată durata existentei capacităţii energetice sau, temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.

Activitățile energetice se stabilesc şi se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a minimei ingerințe.

Titularii de autorizaţii şi licenţe beneficiari ai drepturilor de servitute asupra proprietăţii publice sau private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale sunt scutiţi de plata de taxe, impozite şi alte obligaţii de plată instituite de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.

Exercitarea se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existenţei capacităţii energetice.

Constituie contravenție interzicerea/împiedicarea de către persoane fizice sau juridice a exercitării drepturilor prevăzute de lege, de acces, uz şi servitute ori de restrângere a unor activităţi, cu ocazia efectuării lucrărilor de retehnologizare, reparaţii, revizii, intervenţii la avarii, investiţii, mentenanţă şi/sau racordare de noi utilizatori şi pentru defrişare sau a tăierilor de modelare, pentru crearea şi menţinerea distanţei regulamentare faţă de reţelele electrice;

Prin urmare, în raport de aceste trei legi, dar și de prevederi similare în alte acte normative care au ca obiect servituți administrative trebuie să ținem seama de distincția dintre caracterul ope legis și exercitarea dreptului de acces sau de trecere instituit în favoarea unei entități autorizate de către stat să efectueze lucrări sau să desfășoare servicii de interes public. Exerciţiul drepturilor menţionate cu caracter legal este reglementat distinct, după cum proprietatea afectată este a statului şi ale unităţilor administrativ teritoriale sau privată a particularilor. Totuși, principiul constituțional al egalității protecției acordate proprietății private indiferent de titular ține să sublinieze necesitatea de a ne menține în limitele dispozițiilor legale.

Mai mult, prin Hotărârea Guvernului nr. 135/2011[11] au fost aprobate:

regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice;

convenția-cadru;

regulile procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizatiilor și a despagubirilor si a modului de plata a acestora.

Totuși în cuprinsul art. 3 se prevede cu titlu limitativ că pot fi încheiate convenții cadru doar după intrarea în vigoare a hotărârii. Ele se pot solicita titularilor de licenţe şi autorizaţii de către proprietarii terenurilor asupra cărora se va constitui servitutea necesară realizării capacității energetice prin încheierea convenţiei-cadru.

În final, trebuie să avem în vedere că nu doar particularii sunt obligați să suporte o serie de limitări ale drepturilor lor în scopul interesului colectivității care primează, ci și companiile de utilități care la rândul lor au o serie de obligații pe care trebuie să le îndeplinească pentru a favoriza o altă ramură de activitate de interes social sau de a pune în favoarea consumatorilor întreaga cantitate de producție[12].

III. Aspecte practice. Jurisprudența relevantă

Jurisprudența internă
Prin Decizia civilă nr.29 din 21 ianuarie 2009[13] Curtea de Apel Iaşi a subliniat în cuprinsul motivării hotărârii în temeiul dispozițiilor Codului Civil de la 1865 deosebirile consacrate doctrinar între servitutea ca drept real principal și servitutea legală ca o limitare a folosinței proprietății. Astfel, Curtea a reţinut că, prin art. 576, Codul civil defineşte servitutea ca o sarcină impusă unui fond pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân şi constituie una din limitările caracteristice ale dreptului de proprietate. Ea presupune existenţa „a două imobile” ce aparţin unor proprietari diferiţi. Fondul „dominant” este cel în favoarea căruia se constituie servitutea, iar cel în sarcina căruia s-a constituit este fondul aservit. Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină proprietarilor de terenuri în ceea ce priveşte instalarea, întreţinerea liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora, ce are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al operatorului, al furnizorului serviciilor de telecomunicaţii.

Așadar, dreptul de acces pe terenul unui proprietar particular este stabilit prin lege și poate fi exercitat numai în condiţiile stabilite de aceasta, fiind impuse şi obligaţii pentru proprietarul terenului. Totuși, dreptul are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al furnizorului de servicii de telecomunicaţii. În temeiul convenției și având în vedere dispozițiile legale imperative se vor stabili condițiile de exercitare. În lipsa convenţiei, acordul proprietarului poate fi suplinit prin hotărâre judecătorească, care ţine loc de contract între părţi.

În consecinţă, proprietatea asupra suporturilor de transmisie, a stâlpilor în speţă, nu conferea recurentei, societatea de telecomunicații, calitatea de „fond dominant”, de proprietar asupra terenului, în sensul dispoziţiilor Codului civil, fără de care nu se poate constitui servitutea. De altfel, și în doctrina de specialitate prezenţa fondului dominant ca element esenţial servituţii a fost obiect de controversă în ceea ce priveşte calificarea sarcinilor impuse de lege proprietăţii private având ca finalitate promovarea unui interes public[14].

Într-o altă cauză[15] Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat un diferend similar între un particular și o societate de furnizare energie electrică menținând hotărârile instanței de fond care au constatat existenţa unei servituţi legale de trecere, cu piciorul şi mijloace de transport, cu titlu gratuit, în favoarea pârâtei, precum şi a unui drept de uz, cu titlu gratuit, asupra construcţiilor aferente posturilor de transformare în favoarea pârâtei, obligând reclamanta să permită exercitarea acestora în limitele necesare desfăşurării normale a activităţii, pe durata de existenţă a capacităţilor energetice. Un element important al speței a fost și evidențierea distincţiei între capacităţile energetice în funcţie de momentul edificării acestora.

În speța soluționată de instanța supremă s-a reținut și respingerea de către Curtea de Apel Ploiești a cererii de acordare de despăgubiri în care nu a putut fi dovedită existența unui prejudiciu. Potrivit instanței de apel în temeiul art. 16 alin. (8), (9) şi (10) din Legea nr. 13/2007 se pot acorda despăgubiri proprietarilor de terenuri aflate în vecinătatea capacităţii energetice, doar şi numai atunci când titularul autorizaţiei de înfiinţare şi de licenţă execută lucrări de retehnologizare, reparaţii, revizii, remedieri de avarii ce au drept consecinţă prejudicierea acestora.

Spre deosebire de Legea nr.13/2007, putem observa că Legea nr. 123/2012 prevede acordarea de despăgubiri mai largi proprietarilor afectați de exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și licențe în materie. În conformitate cu art. 12 alin. 10 proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectaţi de exercitarea de către titularii de licenţă şi autorizaţii a drepturilor de vor fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate acestora urmare a lucrărilor de realizare şi retehnologizare ale capacităţilor energetice pentru care se acordă autorizaţii, precum şi activităţile şi serviciile pentru care se acordă licenţe.

În fața instanțelor naționale a fost admisă o acțiune a reclamanților care viza acordarea de despăgubiri ca urmare a exercitării servituții pe terenul acestora în contra refuzului pârâtei de a le acorda[16]. În recurs, Curtea de Apel Craiova a dat câștig de cauză recurenților care au depus toate diligențele în a ajunge la un consens pe cale nejudicioasă cu intimata care a fost notificată în sensul încheierii unei convenții. Scopul acestui din urmă acord era de a stabili procedurile, termenele, condițiile și despăgubirile la care era îndreptățită în temeiul legii ca urmare a exercitare a dreptului de uz si de servitute pentru capacitatile energetice realizate pe proprietatile private.

2. Jurisprudenţă europeană

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului problema servituților legale a făcut obiectul unor hotărârii ale magistraților europeni în raport de dreptul la proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenției.

Astfel în hotărârea Fredin c. Suedia [17] dreptul de a exploata o carieră de piatră este considerat ,,bun” în sensul Convenției.

În hotărârea Loizidou c. Turcia [18] Curtea a stabilit că imposibilitatea proprietarului de a folosi un imobil, din cauza unor interdicții statale constituie o privare de proprietate.

Privarea de proprietate care este determinată lato sensu de stabilirea unor astfel de servituți legale poate fi justificată dacă îndeplinește toate cele trei condiții cheie în viziunea Curții de la Strasbourg: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat[19].

În raport de exigența legalității măsurii, ingerința adusă dreptului de proprietate este prevăzută de legile pe care le-am analizat anterior atât în sens formal, cât și în sens material. Legile sunt accesibile și previzibile, iar în privința servituților instituite marea lor majoritate termenii sunt suficient de clar enunțați pentru ca particularii să poată anticipa consecințele pe care le-ar putea aduce constituirea unui astfel de limitări a proprietății.

Cu privire la justificarea privării de proprietate în limita folosinței terenurilor de pildă, de o cauză de utilitate publică, aceasta este înțeleasă larg de către Curte, considerându-se că utilitatea publică poate să provină din orice politică legitimă de ordin social, economic sau de altă natură[20]. Spre exemplu, pentru amplasarea de rețele electrice sau conducte de gaze naturale sunt necesare diferite lucrări, iar de principiu cauza de a asigura utilizatorilor serviciul poate justifica o astfel de limitare a folosinței unui teren. Însă existența unui interes sau a unei utilități publice care grevează un bun privat dă naștere și unei obligații pozitive din partea statelor[21].

În cauza Bugajny c. Polonia [22], Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei compensații financiare proprietarului bunului. Chiar dacă interesul colectivității este stringent mai puternic decât cel al unui individ, în final colectivitatea este formată din oameni care nu au obligația de a suporta o pierdere care să le prejudicieze patrimoniul și care cu efect de bumerang să se răsfrângă la nivel central. Mutatis mutandis, dispozițiile își găsesc aplicare și în raport de servituțile administrative instituite într-o serie de legi interne, chiar dacă se aduce atingere unui singur atribut al proprietății și anume folosința. Însă, am observat că în cuprinsul Legii minelor și a Legii petrolului exercitarea servituții se realizează cu titlu oneros, contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta, în timp ce prevederile Legii energiei electrice și gazelor prevăd într-o chestiune similară că exercitarea este de principiu cu titlu gratuit pe toată durata existenţei capacităţii energetice. Considerăm că deși natura dreptului este același și în linii mari și regimul juridic, legiuitorul operează o deosebire în privința modalității exercitarea dreptului. Acest fapt poate atrage o serie de litigii în raport de despăgubiri. De altfel, așa cum am observat o serie de critici de constituționalitate au fost aduse până la momentul modificării legii energiei în 2007 când s-a prevăzut că pe cale convențională se poate stabili plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri.

În raport de criteriul proporționalității, așa cum am observat legile analizate stabilesc o serie de principii în temeiul cărora se stabilesc terenurile care urmează să fie afectate, măsurile compensatorii care urmează să fie acordate sub forma unei rente, stabilirea unei perioade maximale până la care urmează a se exercita servitutea de către cei în favoarea cărora este constituită. În plus, aplicarea unei contravenții pentru împiedicarea exercitării dreptului de servitute sau a constituirii acesteia în zone interzise ia în calcul gravitatea faptei comise, natura elementului căruia i s-a adus o lezare și anume bun istoric, marja de apreciere a statului român încadrându-se în cerințele Curții. În final, statul trebuie să pună în balanță interesele aflate în joc.

Prin decizia dată de Curtea de Apel Craiova analizată anterior instanța și-a motivat necesitatea de a respecta posibilitatea reclamantului de a obține despăgubiri în situația în care este lipsit de folosința bunului și a făcut trimitere la două hotărârii ale Curții supranaționale. În cauza Sporrong c. Suedia [23] – s-a reținut că interdicția de a construi duce la pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață și că deși din punct de vedere juridic dreptul a ramas intact – astfel de restrângeri reduc semnificativ posibilitatea practică de a-l exercita. În consecință, dreptul de proprietate al reclamantului devine precar – afectat în însăși substanța sa – așa încât, interdicția de a construi devine o povară specială și excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama reparații.

În cauza Mellacher contra Austria [24] Curtea a recunoscut posibilitatea statului de a reglementa folosinţa unor bunuri atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar a stabilit că în aceeaşi măsură nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raporturilor de proporţionalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

Notă: Articol pregătit de Maria Claudia Andrieş – studentă, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în cadrul unui program de practică profesională. (NOTE DE SUBSOL)

[1] L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 175

[2] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, Ed. All Beck, București, p. 267, par. 599.

[3] V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 225, par. 188.

[4] L. Pop, op. cit., p. 176.

[5] Legea nr. 2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice, publicată în M. Of. Prevede la art. 11 alin. 1 lit i) obligația proprietarului şi titularilor de alte drepturi reale asupra muzeelor şi colecţiilor publice de a asigura paza muzeului sau a colecţiilor publice şi de a le dota cu sisteme de protecţie eficiente;

[6] A. Buciuman, Servituțile administrative, Studia Iurisprudentia Universitatis, Cluj-Napoca, nr.4/2012, par. 1. 3., http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=518.

[7] Legea nr. 154 din 28 septembrie 2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice, publicată în Monitorul Oficial, nr. 680 din 1 octombrie 2012

[8] A. M. Diaconu, Consideratii privind limitele legale ale dreptului de proprietate privată reglementate de noul Cod Civil, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 3/2011, p. 73.

[9] Legea nr. 85 din 18 martie 2003 a minelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003.

[10] Legea nr. 238 din 7 iunie 2004 a petrolului, publicată în Monitorul Oficial nr. 535 din 15 iunie 2004.

[11] Hot. Guv. nr. 135/2011 privind aprobarea regulilor procedurale privind conditiile si termenii referitori la durata, continutul si limitele de exercitare a drepturilor de uz si servitute asupra proprietatilor private afectate de capacitatile energetice, a conventiei-cadru, precum si a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizatiilor si a despagubirilor si a modului de plata a acestora, publicată în M. Of. Nr. 235 din 5 aprilie 2011

[12] http://www.argumentesifapte.ro/2014/06/10/cit-de-departe-poate-merge-liberalizarea-pietelor-de-utilitati/

[13] http://www.juspedia.ro/4866/actiune-in-constatarea-dreptului-de-servitute-legala-drept-de-acces-pentru-operatorul-public-de-retea-destinata-serviciilor-de-telecomunicatii/

[14] A. Buciuman, op.cit., par. 1.1.

[15]http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202012/SC%20II%20dec%20r%203136%202012.htm

[16]Curtea de Apel Craiova –Secția civila – Decizia 693 din 17.05.2010 (a se vedea http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/1386/servitute_instituita_prin_lege_asupra_unui_teren_proprietate_privata__admisibilitatea_actiunii_formulata_de_proprietar_pentru_plata_de_despagubiri)

[17] Hot. din 18 februarie 1991.

[18] Hot. din 18 decembrie 1996.

[19] R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2, Ed. CH. Beck, București, 2008, pag . 780.

[20] R. Chiriță, op. cit., p.781.

[21] R. Chiriță, op. cit., p.782.

[22] Hot. din 6 noiembrie 2007.

[23] Hot. din 23 septembrie 1982.

[24] Hot. din 21 februarie 1986.

Lasa un comentariu

Please enter your name.
Please enter comment.