Principiul securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime este cu siguranţă unul din cele mai analizate şi dezbătute principii de drept, regăsindu-se frecvent şi în repertoriul instanţelor naţionale sau europene. Acest principiu este însă mult atenuat în anumite zone ale fiscalităţii, cum este situaţia sectorului vamal. În acest domeniu, Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii (în continuare – Codul vamal unional) conferă autorităţilor statelor membre posibilitatea reverificării declaraţiilor vamale, aşa încât principiul amintit devine subordonat imperativului de a proteja interesele statelor şi ale Uniunii Europene în legătură cu colectarea obligaţiilor vamale.
În aceste condiţii, ne face deosebită plăcere să prezentăm soluţia pronunţată de către instanţele clujene într-unul din dosarele gestionate de Societatea Civilă de Avocaţi Costaş, Negru şi Asociaţii. Avocaţii societăţii noastre au reuşit, cu succes, să argumenteze în faţa instanţelor de judecată necesitatea aplicării principiului securităţii juridice într-o speţă privitoare la obligaţii vamale, prin trasarea limitelor pe care le poate avea reverificarea în materie vamală.
Discuţiile au fost purtate şi dincolo de aceste elemente, fiind invocate o serie de alte argumente ce priveau natura operaţiunii realizate, cu interpretarea unor elemente curpinse la art. 203 Cod vamal unional şi având în vedere specificul regimului vamal implicat (antrepozit vamal).
Starea de fapt porneşte de la operaţiunea de import realizată de către o persoană juridică română. Contribuabilul verificat de către organele vamale a importat în cursul anului 2017 un bun din Serbia. Bunul a fost însă produs pe teritoriul Uniunii Europene şi nu a suferit nicio modificare în exteriorul teritoriului vamal al Uniunii, fiind plasat în antrepozit vamal în Serbia. La momentul realizării operaţiunii, persoana a furnizat toate documentele necesare, privitoare la originea bunurilor, prevalându-se de un certificat EUR 1. Contribuabilul a arătat că bunul are o origine preferenţială, iar aducerea sa din Serbia va implica activarea mecanismului prevăzut de Convenția regională cu privire la regulile de origine preferențiale pan-euro-mediteraneene. La acel moment, autorităţile vamale au validat documentaţia depusă de contribuabil, acordând o serie de preferinţe la importul bunului.
Ulterior, în anul 2019, autorităţile vamale au considerat că se impune realizarea unei reverificări, în baza art. 48 din Codul vamal unional, referitor la controlul ulterior:
În scopul controalelor vamale, autoritățile vamale pot verifica corectitudinea și caracterul complet al informațiilor furnizate într-o declarație vamală, o declarație de depozitare temporară, o declarație sumară de intrare, o declarație sumară de ieșire, o declarație de reexport sau o notificare de reexport, precum și existența, autenticitatea, corectitudinea și valabilitatea documentelor justificative și pot examina contabilitatea declarantului și alte evidențe referitoare la operațiunile privind mărfurile în cauză sau la alte operațiuni comerciale anterioare sau ulterioare implicând aceste mărfuri după acordarea liberului de vamă. Aceste autorități pot, de asemenea, să examineze aceste mărfuri și/sau să preleveze eșantioane, dacă este încă posibil să se efectueze o asemenea verificare sau prelevare.
Biroul Vamal de Interior a considerat că normele pe baza cărora au fost acordate preferinţele tarifare (Convenția regională cu privire la regulile de origine preferențiale pan-euro-mediteraneene) nu s-ar aplica cazului de faţă. Prin urmare, a stabilit obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 43.708 lei, constând în diferenţe taxe vamale de import şi diferențe TVA (ca urmare a modificării bazei de impozitare a TVA), respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Apărările propuse de avocaţii societăţii noastre s-au axat în principal pe valorificarea principiului securităţii juridice, pornind de la corectivul impus de Codul vamal unional şi în subsidiar pe invocarea existenţei unor preferinţe la import, indiferent de perspectiva în care era privită operaţiunea, având în vedere că bunurile unionale care se reîntorc într-un anumit interval de timp pe teritoriul Uniunii, fără a suferi modificări, beneficiază oricum de preferinţe, pornind de la dispoziţiile art. 203.
Sesizăm că art. 27 prevede condiţiile în care poate opera anularea unei decizii favorabile contriabuabilului:
1. Autoritățile vamale anulează o decizie favorabilă titularului deciziei în cazul în care toate condițiile de mai jos sunt îndeplinite:
(a) decizia a fost luată pe baza unor informații inexacte sau incomplete;
(b) titularul deciziei știa sau ar fi trebuit să știe că informațiile erau inexacte sau incomplete;
(c) decizia ar fi fost diferită în cazul în care informațiile ar fi fost exacte și complete.
De asemenea, au fost avute în vedere de către autorităţi prevederile art. 100 alin. (3) din Legea 86/2006 privind Codul vamal, care prevede în esenţă aceleaşi chestiuni ca normele europene: Când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune.
Organele vamale au considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru realizarea unui control ulterior şi pentru anularea deciziei iniţiale. În realitate însă ele au dispus de toate informaţiile şi documentele privitoare la originea bunului încă de la momentul realizării operaţiunii, iar starea de fapt şi documentele utilizate la momentul importului au fost aceleaşi cu cele observate la reverificare, aşa încât autoritatea vamală nu puteau invoca ulterior aceste prevederi.
Am arătat că prin noua decizie emisă este încălcat principiul securităţii juridice. Deşi el este atenuat în materie vamală, nu se pot depăşi limitele indicate de Codul vamal unional. De asemenea, trebuie avută în vedere obligaţia organelor vamale de a realiza un control concomitent efectiv, care să excludă o interpretare arbitrară ulterioară.
Relevante în contextul acestei analize au fost şi mai multe cauze ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dintre care amintim cauza C-173/06 Agrover, în cadrul căreia judecătorii europeni au arătat următoarele: (…) trebuie amintit că articolul 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal (vechea reglementare – n.n.) are drept obiectiv protejarea încrederii legitime a debitorului în privința temeiniciei tuturor elementelor care intervin în decizia de a înscrie sau de a nu înscrie în evidența contabilă taxele vamale. Încrederea legitimă a debitorului face obiectul protecției prevăzute la acest articol numai dacă „înseși” autoritățile competente sunt cele care au creat temeiul pe care se întemeia această încredere. Astfel, numai erorile imputabile unui comportament activ din partea autorităților competente dau naștere dreptului ca taxele vamale să nu fie înscrise ulterior în evidența contabilă (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Mecanarte, citată anterior, punctele 19 și 23).
În scopul exemplificării acestor elemente şi pentru a crea o antiteză cu starea de fapt din speţă, am invocat interpretarea dată de Curte în afacerea C-427/14 SIA Veloserviss, în cadrul căreia se preciza că noile date apărute după momentul realizării operaţiunilor proveneau dintr-un raport întocmit de către Oficiul European de Luptă Antifraudă.
În primă instanţă, Tribunalul Cluj a admis acţiunea formulată de contribuabil, observând că datele furnizate de persoana juridică la momentul operaţiunii erau aceleaşi cu cele utilizate de inspectori la momentul reverificării ulterioare, aşa încât singura chestiune care era diferită era interpretarea dată de organele vamale în 2019 faţă de cea avută de aceleaşi autorităţi la momentul realizării operaţiunii, în 2017.
Prin Sentinţa civilă nr. 1066/2020, instanţa a arătat că organele vamale puteau realiza reverificarea doar dacă ar fi probat obţinerea ulterioară realizării operaţiunii de import a unor informaţii noi şi diferite faţă de cele furnizate iniţial, situaţie care nu a putut fi reţinută în speţă.
Curtea de Apel Cluj a menţinut această hotărâre, prin Decizia civilă nr. 1404/2020, considerând că raţionamentul expus de către Tribunalul Cluj este corect. Judecătorii care au analizat recursul organelor vamale au considerat că toate informaţiile despre bun şi operaţiune erau în posesia autorităţilor atât la momentul realizării controlului concomitent şi a acordării liberului în vamă, cât şi ulterior, cu ocazia reverificării. De asemenea, instanţa reţine că autorităţile vamale nu au avut iniţial obiecţii faţă de documentele depuse de contribuabil. În această ambianţă, judecătorii au reţinut că nu putea avea loc o reverificare, deoarece nu era întrunită chiar condiţia existenţei unor informaţii exacte sau incomplete, iar greşeala autorităţilor vamale la încadrarea unui produs nu se numără printre ipotezele de reverificare.
Clientul a fost reprezentat în fața instanțelor de av. Alexandra Mureșan, care este specializată în litigiile de drept fiscal.
