Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, prin hotărârea pronunțată la data de 27 iunie 2018 în afacerile SGI (C‑459/17) și Valériane SNC (C‑460/17) vs. Ministre de l’Action et des Comptes publics în sensul că Articolul 17 din A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/680/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1991, trebuie interpretat în sensul că, pentru a‑i refuza persoanei impozabile destinatare a unei facturi dreptul de deducere a TVA‑ului menționat în această factură, este suficient ca administrația să stabilească faptul că operațiunile cărora le corespunde această factură nu au fost realizate efectiv.

Apreciem ca fiind relevante următoarele paragrafe din hotărârea Curții:

35      În consecință, în sistemul TVA‑ului, dreptul de deducere este legat de realizarea efectivă a livrării de bunuri sau a prestării de servicii în cauză (a se vedea prin analogie Ordonanța președintelui Curții din 4 iulie 2013, Menidzherski biznes reshenia, C‑572/11, nepublicată, EU:C:2013:456, punctul 19 și jurisprudența citată).

36      Invers, în cazul în care realizarea efectivă a livrării de bunuri sau a prestării de servicii lipsește, nu poate lua naștere niciun drept de deducere.

37      În acest sens, Curtea a precizat deja că exercitarea dreptului de deducere nu include o taxă care este datorată exclusiv pentru că este menționată într‑o factură (Ordonanța președintelui Curții din 4 iulie 2013, Menidzherski biznes reshenia, C‑572/11, nepublicată, EU:C:2013:456, punctul 20 și jurisprudența citată).

38      Buna sau reaua‑credință a persoanei impozabile care solicită deducerea TVA‑ului nu are incidență asupra aspectului dacă livrarea este efectuată, în sensul articolului 10 alineatul (2) din A șasea directivă. Astfel, în conformitate cu finalitatea acestei directive, care urmărește să stabilească un sistem comun al TVA‑ului bazat, printre altele, pe o definiție uniformă a operațiunilor taxabile, noțiunea „livrare de bunuri”, în sensul articolului 5 alineatul (1) din directiva menționată, are un caracter obiectiv și trebuie interpretată independent de scopurile și de rezultatele operațiunilor în cauză, fără ca administrația fiscală să fie obligată să efectueze anchete în vederea determinării intenției persoanei impozabile sau să țină seama de intenția unui alt operator decât persoana impozabilă respectivă, care intervine în același lanț de livrări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Dixons Retail, C‑494/12, EU:C:2013:758, punctele 19 și 21, precum și jurisprudența citată).

39      În acest context, este necesar să se amintească faptul că revine persoanei care solicită deducerea TVA‑ului sarcina de a dovedi că îndeplinește condițiile pentru a beneficia de aceasta (Hotărârea din 26 septembrie 1996, Enkler, C‑230/94, EU:C:1996:352, punctul 24).

40      Rezultă de aici că existența unui drept de deducere a TVA‑ului este subordonată condiției ca operațiunile corespunzătoare să fi fost realizate efectiv.

În afacerea în care s-a pronunțat această hotărâre, lucrurile erau simple: premisa discuției fiind aceea că nu a existat o livrare efectivă a bunurilor, nu se putea exercita dreptul de deducere al TVA-ului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene explică însă, cu trimitere și la jurisprudența sa anterioară, și situația inversă: din moment ce există o livrare efectivă a bunurilor, aceasta dă naștere dreptului de deducere al TVA-ului. Prin urmare, spunem noi, dacă se poate face dovada livrării efective a bunurilor, este contrar dreptului european să se refuze exercitarea dreptului de deducere al TVA-ului pentru motive formale (ex. partenerul comercial nu și-a declarat livrările; partenerul comercial nu avea capacitatea de a livra bunurile sau de a presta serviciile etc.).