Prin acest articol dorim să atragem atenția asupra unei probleme de maxim interes existente în rândul practicii instanțelor de judecată și anume: problema reducerii onorariilor avocațiale solicitate pe cale separată de către partea care a câștigat litigiul. Pentru o mai bună înțelegere vom trata acest aspect prin prisma unui dosar gestionat de societatea noastră împreună cu alți doi avocați.
În continuare, vom realiza o prezentare succintă a problemei juridice tranșate pozitiv atât în fond cât și în faza apelului, urmată de o expunere punctuală a soluției primei instanțe în ceea ce privește cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a cerut cheltuielile de judecată realizate în cele două cicluri procesuale.
Raportat la considerentele instanței vom încerca să arătăm că în majoritatea cazurilor, cum este și aici, reducerea cheltuielilor de judecată aferentă onorariilor avocaților este excesivă, nejustificată și, mai mult, neîntemeiată. Considerăm util prezentul demers atât din perspectiva părții care a câștigat procesul și i se cuvine o reparare integrală a prejudiciului, cât și din perspectiva avocatului, căruia îi sunt minimizate toate eforturile și munca depusă odată cu gestionarea unui dosar.
1. Prezentarea succintă a cadrului litigios
Prezenta discuție implică o persoană juridică română – societate cu răspundere limitată, reprezentată de societatea noastră împreună cu alți doi avocați, care a fost supusă, pentru o perioadă de aproximativ 3 luni, unui control antifraudă și ulterior sancționată contravențional de către Direcția Regională Antifraudă pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 202/2008 cu amendă în cuantum de 30.000 lei.
În plus, societății i-a fost aplicată măsura complementară a confiscării bunurilor destinate și folosite la săvârșirea contravenției, respectiv a sumei de 7.331.284,07 lei. Practic, miza litigiului a fost de peste 7 milioane de lei, implicând și alte elemente de extraneitate.
Societatea a formulat plângere contravențională împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției. Au existat două cicluri procesuale pe parcursul a doi ani, la finalul litigiului, plângerea contravențională fiind admisă în totalitate cu consecința anulării amenzii contravenționale și a măsurii complementare a confiscării.
În ceea ce privește cheltuielile realizate până la obținerea acestor soluții, arătăm că au fost solicitate două opinii de specialitate absolut necesare clarificării stării de fapt. Una dintre acestea a fost realizată de către o societate din afara țării și care a necesitat implicarea unor specialiști cu renume, având în vedere complexitatea litigiului. Costurile totale pentru aceste demersuri au fost de 41.423,81 lei.
De asemenea, atât în faza controlului antifraudă, cât și în cele două etape procesuale, societatea a fost asistată și reprezentată de către doi avocați cu o vastă experiență în domeniu, iar în calea de atac a apelului, după ce s-a format un complet de divergență, raportat la complexitatea problemei, a mai fost angajat un avocat. Cuantumul total al onorariilor plătite în cursul procesului celor trei avocați a fost de 100.815,31 lei. Suplimentar, unii dintre avocații cauzei au încasat după finalizarea procesului și un alt onorariu, determinat procentual prin raportare la obiectul litigiului.
În continuare, societatea pe care o reprezentăm a solicitat pe cale separată în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, având în vedere culpa procesuală a Direcției Regionale Antifraudă, cheltuielile de judecată angrenate în litigiu.
În continuare vom prezenta soluția și în același timp poziția instanței cu privire natura cheltuielilor de judecată, calificarea acestor cheltuieli, care practic reprezintă prejudiciul cauzat societății prin săvârșirea unei fapte ilicite, prejudiciu care nu a fost reparat integral.
2. Hotărârea instanței. Problema juridică
Din motivarea hotărârii judecătorești pe care v-o supunem atenției, pot fi extrase cinci mari probleme practice care necesită o atenție suplimentară și care justifică prezentul demers pentru a preveni crearea unei practici eronate în ceea ce privește reducerea abuzivă a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile avocaților sau refuzul explicit de a considera că unele sume reprezintă cheltuieli de judecată.
Așa cum s-a susținut în doctrina de specialitate[1], temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, fapta acesteia întrunind condițiile răspunderii civile delictuale și obligând-o la repararea prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Atât doctrina[2], cât și practica judiciară[3] recunosc existența posibilității recuperării cheltuielilor de judecată pe calea unei acțiuni separate. Sub reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, cât și sub cea a actualului cod, literatura de specialitate și jurisprudența au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câștigă procesul – și care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deși le solicită, instanța omite să se pronunțe asupra lor – de a le recupera pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat, acțiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a acestuia[4].
Doctrina a subliniat caracterul autonom al unei astfel de acțiuni, menționând că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului[5].
Și în cauza la care facem referire în prezentul articol, Instanța a reținut că, prin raportare la obiectul cererii, temeiul juridic al acesteia este răspunderea civilă delictuală, motiv pentru care sunt incidente prevederile art. 1348 alin. (1) și (2) Cod civil și art. 1357 alin. (1) și (2) Cod civil. A arătat că sunt îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile delictuale, însă, cu toate acestea, nu a dispus repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei.
Or, potrivit art. 1531 Cod Civil care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, prejudiciul constând în cheltuielile realizate de către partea care a câștigat procesul pentru a-și dovedi nevinovăția cu privire la aspectele reținute în mod eronat și culpabil de către Direcția Regională Antifraudă, instanța a fost obligată să acorde societății reclamante toate cheltuielile generate de acest demers, fără a cenzura nejustificat o mare parte din ele.
Mai mult, odată cu constatarea existenței unei atitudini culpabile în sarcina părții căzute în pretenții și a existenței raportului de cauzalitate, acest lucru nu poate fi limitat doar la faza contencioasă, ci la întreaga faptă și cadru care au generat producerea prejudiciului.
În schimb, instanța chiar dacă reține incidența răspunderii civile delictuale, îngrădește dreptul societății de a-și putea repara în integralitate prejudiciul cauzat prin faptul că limitează noțiunea de culpă – condiție a răspunderii civile delictuale, la culpa procesuală.
Având în vedere această distincție, instanța a reținut că noțiunea de culpă procesuală nu poate fi apreciată în afara unei proceduri contencioase. Or, acest lucru ar însemna, pe de o parte că nicio persoană nu își va putea repara integral prejudiciul în conformitate cu principiul prevăzut de art. 1531 Cod civil și, pe de altă parte că orice demers anterior unei proceduri contencioase, respectiv orice cheltuială asociată consultanței juridice pe care o realizează un om normal, diligent și prudent în momentul în care are o problemă juridică generată în mod culpabil de un alt subiect de drept, nu va putea fi reparată integral printr-o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor determinate de acest demers.
Prin urmare, nu există niciun temei legal în baza căruia instanța ar putea condiționa acordarea cheltuielilor de judecată doar prin raportare la un moment ulterior emiterii procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției și doar în ipoteza în care se formulează o plângere contravențională împotriva acestuia. Este o îngrădire nejustificată, care nu face altceva decât să limiteze posibilitatea părții prejudiciate de a putea obține repararea în integralitate a prejudiciului.
În susținerea acestui punct de vedere, ar trebui să luăm în calcul exemplul ipotetic în care finalitatea controlului nu s-ar fi materializat într-un proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Într-o atare situație, cheltuielile realizate în etapa controlului erau, în mod evident, în sarcina organului antifraudă – prejudiciul cauzat societății fiind recuperabil în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind de altfel îndeplinite toate condițiile antrenării răspunderii, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția organului constatator.
Or, nu vedem de ce într-o situație cu consecințe mai grave, respectiv emiterea unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției cu sancțiunile aferente și demersurile realizate în cele două etape procesuale ar trebui să îi acorde părții culpabile un beneficiu. Motiv pentru care, soluția reducerii acestor cheltuieli este profund eronată în raport de principiile care guvernează instituția răspunderii civile delictuale.
În continuare, instanța a calificat o parte din onorariul avocaților ca fiind onorariu de succes doar prin raportare la faptul că acesta a fost achitat ulterior soluționării definitive a procesului. Or, practica instanțelor[6] este diferită, în sensul că nu orice factură sau plată realizată ulterior finalizării procesului reprezintă onorariu de succes.
Mai mult, indiferent de calificarea onorariului, acesta întotdeauna trebuie să se raporteze la realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului. Limitarea pe care o realizează instanța, în sensul calificării acestor onorarii ca fiind onorarii de succes și ulterior încadrării acestor cheltuieli automat în categoria cheltuielilor voluptorii, considerăm noi că este eronată.
Atât în Statutul profesiei de avocat – art. 123 alin. (3), cât și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[7], nu condiționează calificarea naturii onorariului de momentul la care se emit facturile sau se încasează onorariu, ci de realitatea, necesitatea, caracterul rezonabil al acestor cheltuieli, de timpul și volumul de muncă, de natura complexității cauzei, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei.
Astfel, indiferent că este vorba de o plângere contravențională, nu putem asimila cheltuielile generate de un litigiu cu o complexitate redusă având același obiect cu un litigiu care a implicat un studiu aprofundat de specialitate, care a avut o miză de peste 7 milioane de lei și care a necesitat prezența și munca a trei avocați notorii.
Mai mult, instanța a minimizat implicarea celui de-al treilea avocat, care, după cum a reținut în considerente ”s-a prezentat la ultimul termen de judecată din apel reluând în concluziile sale aspecte de fapt și de drept care au fost deja prezentate instanței prin cererile, notele și concluziile apărătorilor inițial angajați”. Or, este absurd să se rețină practic inutilitatea apărării realizate de către un avocat, mai mult, să se critice această apărare și să se reducă la 0 contribuția acestuia, considerând că aceasta nu era necesară pentru buna desfășurare a procesului.
Astfel, trecându-se peste orice urmă de rezonabilitate, a fost afectată substanța dreptului garantat reclamantei de a avea un apărător ales, care nu reprezintă o cheltuială voluptorie după cum a fost reținut, în mod eronat, ci una absolut necesară bunei desfășurări a procesului și a finalității acestuia. Este, de asemenea, alegerea exclusivă a părții prin raportare la circumstanțele cauzei, circumstanțe care nu au putut fi cunoscute de către instanță decât prin intermediul avocaților și experților angajați în cauză.
De asemenea, nu a fost argumentat în niciun moment în ce a constat disproporția onorariului solicitat raportat la complexitatea litigiului și obiectul cauzei, ci doar a fost enunțată existența acesteia. Or, din toate elementele se desprinde concluzia contrară că există o proporționalitate raportat la criteriul valoric – miza litigiului și la complexitatea cauzei.
În nicio circumstanță nu ne putem raporta la onorariul minim recomandat atunci când există un cumul de elemente care justifică cuantumul onorariului stabilit deja și care se apreciază global, în raport de toate criteriile legale, doctrinare și jurisprudențiale. Pe cale de consecință, considerăm regretabil acest caracter abuziv și intruziv al hotărârii instanței, contravenind tuturor principiilor care guvernează profesia de avocat și drepturilor părții prejudiciate la o reparare integrală.
Mergând în continuare cu raționamentul, instanța a reținut faptul că opiniile de specialitate oferite în cauză pentru acuratețea înțelegerii problemelor juridice și a stării de fapt și pentru o bună desfășurare a procesului nu pot fi calificate ca fiind cheltuieli de judecată, ci ca fiind ”demersurile întreprinse de avocați în vederea pregătirii apărării” care ar trebui ”să se reflecte în cuantumul onorariului de avocat pretins și nu separat de acesta”.
Practic, instanța susține că opiniile de specialitate au fost solicitate pentru pregătirea apărării și a tot ce ține de această activitate, fără ca acestea să aibă vreo influență directă/reală în cele două cicluri procesuale și în etapa controlului, ci doar în apărarea realizată de către avocați.
Rezultă din această optică că ori de câte ori un avocat solicită realizarea unei expertize în cauză pentru o mai bună înțelegere a stării de fapt și se folosește de concluziile raportului de expertiză în susținerea apărării, ar trebui să își asume, din propriul onorariu, cheltuiala determinată de acest demers.
Considerăm că un asemenea raționament eronat care nu poate fi acceptat în niciun moment deoarece, cheltuielile generate de cele două opinii de specialitate reprezintă veritabile cheltuieli de judecată precum sunt cele determinate de un raport de expertiză. În plus, irelevant de denumirea pe care o dăm acestor demersuri, atât timp cât scopul și natura lor sunt similare cu cele ale unui raport de expertiză – veritabilă cheltuială de judecată prevăzută expres în cuprinsul art. 451 alin. (1) Cod procedură civilă, care au stat la baza motivării celor două hotărâri în ambele cicluri procesuale, este imperios a le califica ca fiind demersuri absolut necesare bunei desfășurări a procesului.
Sumarizând, în ceea ce privește optica instanțelor raportat la cheltuielile de judecată generate de onorariile avocațiale, cu consecința reducerii abuzive a acestora și, prin prisma argumentelor reiterate mai sus, apreciem că se impune luarea unei poziții vis-a-vis de această practică a instanțelor judecătorești care devine din ce în ce mai des întâlnită în litigiile care au ca obiect restituirea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Acest articol a fost pregătit, pentru Blogul Costaș, Negru & Asociații, de av. Nicoleta Dreglea din Baroul Cluj.
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 17 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
[1] A. M. Puiu, A. Nicolae, A.C. Puiu, Cheltuielile de judecată, ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, 2011, p. 59.
[2] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesul civil, Ed. Hamangiu 2015, pag. 559.
[3] Judecătoriile Iași (sentințele nr. 2.175 din 22 noiembrie 2016, nr. 6.684 din 16 mai 2017 și nr. 4.853 din 22 aprilie 2016), Sectorului 1 București (sentințele nr. 5.220 din 27 iunie 2017 și nr. 5.602 din 10.07.2017), Sectorului 5 București (sentințele nr. 3.124 din 25.04.2016 și nr. 7.227 din 17.10.2016), Sectorului 6 București (sentințele nr. 998 din 4.02.2015, nr. 10.100 din 6.12.2016, nr. 7.864 din 5.10.2016, nr. 8.801 din 29.10.2015, nr. 1.085 din 9.02.2017 și nr. 9.466 din 14.11.2016), Cluj-Napoca (sentințele nr. 10.339 din 6.12.2016 și nr. 8.290 din 3.10.2016), Tulcea (Sentința nr. 1.828 din 10.07.2017), Arad (sentințele nr. 11.625 din 24 noiembrie 2014, nr. 97 din 14 ianuarie 2015 și nr. 3.237 din 10 iunie 2015), Tribunalele București – Secția a IV-a civilă (Decizia nr. 2.112 A din 23.06.2017), Tulcea – Secția civilă de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 166 din 24 februarie 2016.
[4] Înalta Curte de Casație și Justiție – Decizia 59/2017, pct. 75.
[5] Înalta Curte de Casație și Justiție – Decizia 59/2017, pct. 76.
[6] Sentința nr. 4657 din 29.04.2021 a Judecătoriei Sectorului 2 București.
[7] Decizia nr. 405 din 4.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
