Da, ne este familiar tuturor – art. 168 din Codul muncii, care prevede că plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit. Și da, de asemenea cunoaștem situațiile în care angajatorul se dă peste cap pentru a obține semnătura salariatului pe statul de plată – mai ales dacă acesta din urmă nu se află fizic în sfera lui de dispoziție.
Echipa noastră a finalizat însă, cu succes deplin pentru angajator, o cauză care a implicat astfel de probleme. În esență, fostul salariat, urmare a unei demisii-fulger dată în circumstanțe dușmănoase, a solicitat în instanță angajatorului cele șapte salarii prezumtiv restante. Desigur, cererea de chemare în judecată a reprezentat prima ocazie cu care angajatorul a aflat despre aceste pretenții.
Mingea a ajuns în careul angajatorului căruia îi incumbă sarcina probei, chemat să se apere prin demonstrarea plății celor șapte salarii în lipsa unor state de plată semnate de către salariat și în lipsa oricăror alte documente care să dovedească direct și nemijlocit plata celor șapte salarii.
Pregătind întâmpinarea la apel, după un succes firesc în primă instanță, ne-am lovit de repere jurisprudențiale care aplicau religios, în litera legii, art. 168 din Codul muncii. Cu alte cuvinte, independent de alte circumstanțe, dacă angajatorul nu putea să prezinte state sau dispoziții de plată semnate de către salariat, era obligat automat la plata salariilor considerate restante.
Strategia de câștig a echipei noastre a reprezentat un melanj între mai multe arii ale dreptului. Cu prioritate, am arătat că textul art. 168 din Codul muncii este desuet în circumstanțele actuale de pe piața muncii și mai ales în domenii în care majoritatea activităților salariale se desfășoară remote. Această afirmație nu a devenit valabilă doar concomitent cu instalarea situațiilor de urgență / alertă; există de multă vreme numeroase domenii de muncă în care angajatorul stă de vorbă în mod direct cu angajatul exclusiv la angajare. Prin urmare, să pretinzi angajatorului să se asigure, lunar, că salariatul își semnează statul de plată, în condițiile în care acesta își primește drepturile salariale în integralitate, este o cerință absurdă.
De un real ajutor au fost și normele dreptului fiscal, domeniu de referință pentru societatea noastră. Astfel, am obținut de la organele fiscale responsabile de administrarea angajatorului, evidențe oficiale care atestau faptul că angajatorul a virat la bugetul de stat, în integralitate, contribuțiile și impozitele cu reținere la sursă aferente salariilor reclamate de către salariat. Am arătat că, din perspectivă fiscală, condiția sine qua non instituită de lege pentru plata obligațiilor fiscale este reprezentată de plata efectivă a salariilor. În limbaj de lemn, nu se poate una fără cealaltă.
Din perspectiva dreptului civil general și al dreptului procesual civil, am invocat în subsidiar și adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în condițiile în care persoana responsabilă pentru efectuarea oricăror plăți în cadrul societății angajatoare, inclusiv pentru plata salariilor, era tocmai angajatul reclamant (fiind singurul angajat activ al societății în acea perioadă). Or, dacă într-adevăr obligațiile de plată a salariilor nu au fost onorate, înseamnă că salariatul și-a invocat propria culpă în justificarea pretențiilor, conduită inadmisibilă procedural.
La fel ca sarea în bucate, normele de drept penal au condimentat litigiul. Fostul salariat a declarat în fața Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială că a încasat cele șapte salarii de la angajator, pentru a obține indemnizația pentru creșterea copilului. Prin urmare, am arătat instanței de judecată că există două ipoteze plauzibile, mutual exclusive:
- fie reclamantul a declarat în fals, în fața autorității publice, încasarea veniturilor de natură salarială;
- fie reclamantul minte în momentul în care afirmă că nu a încasat niciodată veniturile salariale reclamate.
În final, am atras atenția asupra faptului că este cel puțin bizară conduita unui angajat de a se prezenta la muncă timp de șapte luni, în condițiile în care nu încasează salariul cuvenit. La fel de bizar este și faptul că salariatul, la momentul demisiei (sau chiar la fiecare scadență a obligației de plată a salariului), nu a ridicat probleme privind remunerarea muncii prestate. Absurdul situației ne-a fost confirmat chiar de către reclamant, prin declarațiile făcute: „aceste afirmații nu pot fi avute în vedere, deoarece dacă intimata admite că, în realitate, subsemnata eram singura persoană activă din firmă, ar trebui să și facă dovada că eram remunerată pe măsură; însă vă rog să observați că, deși susține și admite că eram singura care lucram, nu face nicio referire la o mărire corespunzătoare a salariului”.
Toate aceste circumstanțe, coroborate, au convins instanța de apel de plata integrală a drepturilor salariale din partea angajatorului pârât, chiar în lipsa unor state de plată semnate sau a altor documente care să ateste în mod nemijlocit plata salariilor.
În lumina acestei soluții, nu ne rămâne decât să facem o constatare demult așteptată: înțelegem că inegalitatea raportului de muncă determină acordarea unei protecții sporite salariatului, protecție asigurată inclusiv la nivelul probațiunii prin normele restrictive ale Codului muncii; în egală măsură însă, înțelegem și că o lege din 2003, chiar republicată în 2011, nu poate corespunde condițiilor actuale de pe piața muncii.
Putem doar spera că o orientare pro-angajator a instanțelor de judecată va putea fi observată mai des, în condiții precum cele prezentate; și, de ce nu, că o astfel de orientare va determina o reformare legislativă. Între timp, noi sărbătorim victoria, fără cale de atac.
Acest articol a fost pregătit, pentru pagina web a societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații, de av. Irina Galiș, care a contribuit la obținerea soluției favorabile alături de av. dr. Cosmin Flavius Costaș, av. Xenia Burghelea și av. Lia Pricope.
