De dată recentă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) s-a pronunțat asupra unui subiect care prezintă un interes deosebit pentru dreptul de autor în mediul digital, întrucât abordează problema delimitării teritoriale a dreptului de comunicare publică a unei opere disponibile pe internet.
Afacerea C-788/24, Anne Frank Fonds împotriva Anne Frank Stichting și alții, a fost soluționată de instanța europeană la data de 9 iulie 2026. CJUE a fost sesizată de către Curtea Supremă a Țărilor de Jos cu următoarele întrebări preliminare:
-1- Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că publicarea unei opere pe internet poate fi considerată comunicare publică într-o anumită țară dacă publicarea se adresează publicului din țara respectivă? În caz afirmativ, care sunt factorii care trebuie luați în considerare în cadrul acestei aprecieri?
-2- Poate fi vorba despre o comunicare publică într-o anumită țară dacă, prin intermediul blocării geografice, s-a ajuns în situația în care site-ul internet pe care s-a publicat opera poate fi accesat de publicul din țara respectivă numai prin nerespectarea măsurii de blocare cu ajutorul unui serviciu VPN sau al unui serviciu similar? Este relevant, în acest sens, în ce măsură publicul din țara blocată este dispus și capabil să obțină accesul la site-ul internet în cauză printr-un astfel de serviciu? Răspunsul la această întrebare este diferit dacă, pe lângă măsura de blocare geografică, s-au luat și alte măsuri pentru a împiedica sau pentru a descuraja accesul la site-ul internet pentru publicul din țara blocată?
-3- Dacă posibilitatea de nerespectare a măsurii de blocare conduce la situația în care opera publicată pe internet este comunicată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, publicului din țara blocată, această comunicare este realizată de persoana care a publicat opera pe internet, cu toate că, pentru a avea acces la această comunicare, este necesară intervenția furnizorului serviciului VPN în cauză sau al unui serviciu similar?
În centrul litigiului care a determinat formularea întrebărilor preliminare antereferite se află situația unei opere care a intrat în domeniul public în anumite state membre, dar continuă să beneficieze de protecția dreptului de autor într-un alt stat membru, precum și întrebarea dacă publicarea acesteia pe un site accesibil din alte teritorii constituie o „comunicare către public” în statul în care opera este încă protejată, atunci când accesul din acel stat este împiedicat prin măsuri de geo-blocare.
Litigiul național a avut ca punct de plecare publicarea, în anul 2021, a unei ediții științifice digitale a manuscriselor Anne Frank pe un site administrat de Vereniging voor Onderzoek en Ontsluiting van Historische Teksten. Site-ul www.annefrankmanuscripten.org era înregistrat în Belgia, unde operele în cauză se aflau în domeniul public, însă o parte dintre acestea beneficiau încă de protecția dreptului de autor în Țările de Jos, protecție care, potrivit situației juridice reținute în procedură, urma să se mențină până în anul 2037. Pentru a evita accesul utilizatorilor din statele în care operele erau încă protejate, administratorii site-ului au implementat un sistem de geo-blocare. În cazul unei accesări din Țările de Jos, utilizatorul primea un mesaj prin care era informat că site-ul nu era disponibil în țara sa din motive legate de dreptul de autor. Accesul putea fi însă, cel puțin teoretic, eludat prin utilizarea unui VPN sau a unui serviciu similar. VPN este o tehnologie care redirecționează conexiunea internet printr-un server intermediar și poate masca locația aparentă a utilizatorului.
Anne Frank Fonds, titularul drepturilor de autor asupra operelor Anne Frank, a considerat că publicarea online reprezenta o încălcare a drepturilor sale în Țările de Jos și a solicitat încetarea acestei utilizări. Deși instanțele naționale sesizate inițial au respins cererea, Hoge Raad der Nederlanden, instanța supremă a Țărilor de Jos, a decis suspendarea cauzei și adresarea Curții de Justiție a Uniunii Europene unor întrebări preliminare privind interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.
Problema juridică fundamentală era aceea de a stabili dacă o operă publicată pe internet poate fi considerată comunicată publicului dintr-un anumit stat membru numai atunci când publicarea este efectiv direcționată către publicul din acel stat. În cazul unui răspuns afirmativ, se ridica problema criteriilor prin care poate fi determinată această direcționare. În mod particular, instanța națională a dorit să afle dacă existența unui sistem de geo-blocare suficient de eficient exclude, în principiu, publicul din statul în care opera este protejată și dacă posibilitatea tehnică de a eluda blocarea prin VPN trebuie luată în considerare.
CJUE a pornit de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, care consacră autorilor dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice orice comunicare către public a operelor lor, inclusiv punerea la dispoziția publicului într-un mod care permite accesul individualizat, de la locul și la momentul alese de fiecare utilizator. Interpretarea acestei dispoziții trebuie realizată în lumina obiectivului general al directivei, respectiv asigurarea unui nivel ridicat de protecție a dreptului de autor, dar și menținerea unui echilibru între interesele titularilor drepturilor și cele ale utilizatorilor. Directiva recunoaște, de asemenea, importanța măsurilor tehnologice destinate să împiedice sau să limiteze utilizările neautorizate ale operelor.
Caracterul teritorial al protecției dreptului de autor, accentuat de natura globală a internetului, se circumscrie analizei principale a instanței europene. Faptul că o operă este accesibilă, în principiu, online nu înseamnă automat că ea este comunicată publicului din toate statele lumii. Pentru calificarea unui act drept „comunicare către public” trebuie analizat publicul căruia îi este destinată comunicarea, iar această analiză trebuie să țină seama de circumstanțele concrete ale publicării și, în special, de măsurile tehnice adoptate pentru limitarea – sau delimitarea – accesului.
În acest context, geo-blocarea dobândește o importanță juridică semnificativă. Ea nu mai reprezintă doar un instrument tehnic de gestionare a conținutului, ci poate constitui un element relevant pentru determinarea sferei teritoriale a comunicării către public. S-a reținut faptul că administratorii site-ului au urmărit în mod explicit să excludă utilizatorii aflați în statele în care operele beneficiau de protecția drepturilor de autor. Această intenție era reflectată nu numai de implementarea geo-blocării, ci și de mesajele afișate utilizatorilor, prin care se explica faptul că accesul era restricționat din considerente legate de dreptul de autor.
În opinia Curții, simplul fapt că o persoană poate, prin utilizarea unui VPN sau a unui serviciu similar, să ocolească măsura de geo-blocare nu este, prin el însuși, suficient pentru a transforma publicarea într-o comunicare către publicul din teritoriul blocat. O interpretare contrară ar conduce, în practică, la consecințe disproporționate pentru funcționarea internetului și pentru exploatarea online a operelor. Dacă orice posibilitate teoretică de eludare a unui sistem de geo-blocare ar fi suficientă pentru a considera că opera a fost comunicată publicului din teritoriul exclus, ar deveni extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, exploatarea legală a unei opere online într-un stat în care aceasta se află în domeniul public, atunci când ea rămâne protejată într-un alt stat membru.
Soluția Curții trebuie înțeleasă, prin urmare, ca o recunoaștere a faptului că titularii și utilizatorii unui site trebuie să poată organiza exploatarea online a unei opere în funcție de limitele teritoriale ale protecției dreptului de autor. Existența unui VPN nu poate fi tratată ca și cum ar extinde automat voința celui care publică opera asupra tuturor teritoriilor din care accesul poate fi obținut indirect. În caz contrar, delimitarea teritorială a drepturilor de autor ar deveni, în mediul digital, lipsită de eficiență practică.
***
Hotărârea pronunțată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în afacerea C-788/24, Anne Frank prezintă relevanță în special din perspectiva titularilor drepturilor de autor.
În primul rând, decizia confirmă utilitatea geo-blocării ca instrument de gestionare teritorială a drepturilor. Titularii care dețin drepturi doar în anumite state membre pot utiliza măsuri tehnice pentru a limita accesul la conținut în teritoriile în care drepturile lor sunt încă în vigoare. Această soluție este relevantă în special pentru operele care intră în domeniul public la date diferite în statele membre, ca urmare a diferențelor dintre regimurile naționale de protecție sau a unor dispoziții tranzitorii.
În al doilea rând, hotărârea sugerează că titularii trebuie să acorde o atenție deosebită caracterului efectiv și credibil al măsurilor tehnice adoptate. Nu este suficientă o restricție pur formală sau aparentă. Pentru ca delimitarea teritorială să fie convingătoare, este necesar ca operatorul să demonstreze că a urmărit în mod real să excludă publicul din teritoriul în care opera este protejată. Prin urmare, din punct de vedere practic, titularii și licențiații ar trebui să documenteze implementarea măsurilor de geo-blocare, să utilizeze tehnologii rezonabil disponibile și să ofere informații clare privind restricțiile teritoriale.
Totuși, soluția Curții ridică și anumite probleme critice. Pe de o parte, eficiența geo-blocării nu poate fi absolută. Tehnologia VPN permite utilizatorilor să își mascheze poziția geografică, iar evoluția constantă a instrumentelor digitale face dificilă garantarea unei eficiențe absolute a restricțiilor teritoriale. Din acest motiv, hotărârea nu trebuie interpretată ca o obligație pentru titulari de a elimina orice posibilitate de acces indirect, ci mai degrabă ca o recunoaștere a unui standard de diligență rezonabilă.
Pe de altă parte, soluția creează o distincție importantă între acțiunea titularului sau a operatorului site-ului și acțiunea autonomă a utilizatorului care eludează restricția. Faptul că un utilizator dintr-un teritoriu blocat folosește un VPN nu înseamnă automat că persoana care a publicat opera a comunicat-o publicului din acel teritoriu. Această separare este esențială pentru evitarea unei răspunderi excesive a titularilor sau operatorilor de platforme pentru acțiuni pe care aceștia au încercat efectiv să le prevină.
În același timp, hotărârea nu trebuie privită ca o protecție absolută pentru orice publicare online însoțită de geo-blocare. Dacă restricțiile sunt pur formale, ușor de eludat sau dacă există indicii că operatorul urmărește în realitate publicul dintr-un teritoriu în care opera este protejată, analiza juridică poate conduce la o concluzie diferită. Elementul esențial este existența unei intenții reale de a exclude publicul respectiv, reflectată prin măsuri tehnice și comportamentul concret al persoanei care pune opera la dispoziție.
Afacerea Anne Frank Fonds reprezintă o hotărâre relevantă pentru adaptarea dreptului de autor la realitățile internetului. Curtea încearcă să mențină un echilibru între protecția efectivă a titularilor și necesitatea de a permite exploatarea legală a operelor în statele în care acestea au intrat în domeniul public. Din perspectiva practică a titularilor drepturilor, mesajul principal este că protecția teritorială a dreptului de autor poate fi gestionată în mediul online prin măsuri tehnice de geo-blocare, iar simpla posibilitate ca un utilizator să eludeze aceste măsuri prin intermediul unui VPN nu este suficientă, în sine, pentru a atrage calificarea publicării drept o comunicare către public în teritoriul blocat.
Soluția este, totuși, una care impune titularilor o conduită activă și diligentă: protecția drepturilor în mediul digital nu poate fi asigurată exclusiv prin invocarea dreptului de autor, ci presupune și utilizarea unor mecanisme tehnice adecvate, proporționale și efective. În acest sens, hotărârea consolidează ideea că, în economia digitală, protecția juridică și protecția tehnologică a dreptului de autor trebuie să funcționeze ca un sistem unitar.
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 16 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro.
Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
