La data de 18 octombrie 2018, în afacerea C-301/17, Comisia Europeană c. România, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că prin faptul că nu s‑a conformat, referitor la cele 68 de depozite de deșeuri în cauză, obligației de a lua toate măsurile necesare pentru a închide cât mai repede posibil, în conformitate cu art. 7 litera (g) și cu art. 13 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri, acele depozite de deșeuri care, în conformitate cu articolul 8 din directiva menționată, nu au primit autorizația care să le permită să funcționeze în continuare, România nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul art. 14 lit. (b) din Directiva 1999/31 coroborat cu art. 13 din aceasta.

În fapt, așa cum rezultă din lectura hotărârii instanței europene, Comisia Europeană a adus în discuție nerespectarea, de către România, a obligațiilor asumate privind managementul a 68 de gropi de gunoi. Introducerea acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligației de a respecta dreptul european s-a făcut doar după o procedură extinsă de comunicare și notificare, în perioada 26 martie 2012 – 23 mai 2017. Comisia a reproșat României cu precădere faptul că, pentru cele 68 de gropi de gunoi în discuție, nu s-au luat măsuri pentru închiderea acestora, deși gropile de gunoi nu obținuseră autorizația care să le permită desfășurarea în continuare a activității. România a admis de altfel, în cursul procedurii, că a luat măsuri doar pentru a opri depozitarea de noi deșeuri în aceste locații (ceea ce, în opinia autorităților naționale, ar echivala cu înregistrarea unor progrese semnificative).

În analiza făcută asupra fondului cauzei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat că în special, art. 14 lit. (b) din Directiva 1999/31 impune, pe de o parte, ca autoritățile competente să ia o decizie definitivă cu privire la continuarea exploatării pe baza unui plan de amenajare și a acestei directive și, pe de altă parte, ca statele membre să ia măsurile necesare pentru a închide cât mai repede posibil acele depozite de deșeuri care nu au primit o autorizație care să le permită să funcționeze în continuare. Or, conform celor expuse în apărare, România nu a luat măsuri pentru închiderea celor 68 de gropi de gunoi anterior datei-limită fixate de Comisie (25 noiembrie 2015, termen extins de la 16 iulie 2009) și a reușit, până la data pronunțării hotărârii Curții de Justiție, să închidă doar 11 depozite de deșeuri neconforme.

Ca răspuns la apărarea Guvernului României, în sensul că ar exista dificultăți pentru obținerea unor avize și autorizații, Curtea a reamintit faptul că potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un stat membru nu poate invoca situații din ordinea sa internă pentru a justifica nerespectarea obligațiilor și a termenelor care rezultă din dreptul Uniunii (Hotărârea din 25 februarie 2016, Comisia/Spania, C‑454/14, nepublicată, EU:C:2016:117, punctul 45).

Această hotărâre pare să demonstreze – din nou – ineficiența autorităților naționale cu atribuții în domeniul mediului. Spre pildă, datele disponibile ne indică faptul că în România se reciclează doar aproximativ 5% din totalul deșeurilor, în condițiile în care Uniunea Europeană și-a propus să asigure, până în 2030, reciclarea a 65% din totalul deșeurilor. Sistemele de management integrat al deșeurilor par să fie, cu o singură excepție, nefuncționale, iar bombele ecologice de tipul celor de la Cluj-Napoca (Pata Rât) se pot multiplica în viitorul imediat.