05
nov.2018

Spălare de bani. Lipsa probelor. Achitare

În unul dintre dosarele penale gestionate de societatea civilă de avocați Costaș, Negru & Asociații, având ca punct central acuzația de săvârșire a unei infracțiuni de spălare a banilor, a fost confirmată recent o soluție de achitare. În acest context, ne-am propus să facem o scurtă prezentare a cazului și a argumentelor relevante care au condus la concluzia inexistenței răspunderii penale, într-o speță de referință pentru practica noastră în materie penală.

Vom reține astfel că prin rechizitoriul emis de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în cursul anului 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A și B, ambii cercetați în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată, faptă prevăzută și sancționată de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul Cod penal și art. 5 Cod penal.  Astfel, s-a susținut de către Parchet faptul că inculpatul A, în calitate de administrator de fapt al societății X, fiind împuternicit să efectueze tranzacții pe conturile bancare ale societății X, în mod repetat a efectuat transferul unor sume de bani primite de la numitul C, proveniți din infracțiuni, pentru a le ascunde și disimula adevărata proveniență și pentru a justifica plata unor facturi fiscale fictive, fiind transferată în contul societății administrate de către C suma totală de 144.960 lei, banii fiind încasați de îndată sau folosiți de către numitul C.

Conform art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, „Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei”.

Pentru a se reține săvârșirea acestei infracțiuni în sarcina inculpatului A, organele de urmărire penală au apreciată că inculpatul „(…) nu a putut explica în mod rezonabil de ce a decis, în lunile mai-iunie 2012, să investească aproximativ 130.000 lei din fondurile personale în achiziționarea unor utilaje, iar imediat după aceea, la sfârșitul lunii iulie 2012, a cesionat unei alte persoane (trimisă și aceasta în judecată pentru favorizarea infractorului) pe care o cunoștea de aproximativ două luni, 80% din părțile sociale ale societății X, prin intermediul lui C. Singura explicație a acestei situații nefirești este că în fapt, societatea X se afla sub controlul numitului C (inculpat într-un alt dosar, denumit în continuare dosarul principal, aflat pe rolul Tribunalului Cluj, în care C era cercetat printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală). (…) Inculpatul A a pretins că sumele de bani virate în perioada 23.07.2012 – 25.07.2012 în contul societății conduse de către C, sume despre care există suspiciunea reală că le-a primit de la numitul C pentru realizarea unui circuit bancar fictiv, ar proveni din fondurile sale personale, fără însă a putea face dovada acumulării acestor fonduri. Inculpatul A nu a putut explica în mod convingător motivul pentru care nu a virat întreaga sumă într-o singură tranșă”.

În faza de urmărire penală, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice de către specialiștii antifraudă, iar apoi a fost emis rechizitoriul în baza căruia inculpatul A și inculpatul B au fost trimiși în judecată, fiind sesizat Tribunalul Cluj, Secția penală.

La solicitarea inculpaților, Tribunalul Cluj a dispus administrarea probei cu expertiza contabilă, a audiat martori și a administrat proba cu înscrisuri. Din punct de vedere contabil, experții nu au identificat nicio legătură sau un circuit creat între sumele de bani depuse de către inculpatul A cu titlu de creditare din contul societății X pe care o conducea și tranzacțiile efectuate de către numitul C, respectiv societatea condusă de către acesta.

Spre finalul anului 2017, Tribunalul Cluj a  pronunțat față de ambii inculpați, în baza art. 396 alin. 5 din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală achitarea inculpaților față de acuzația săvârșirii infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal şi art. 5 Codul penal, deoarece fapta nu există (in dubio pro reo).

Pentru a pronunța hotărârea de achitare a inculpatului A, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut următoarele:

  • În esenţă, inculpaţii sunt acuzaţi de faptul că ar fi primit bani de la C, proveniţi din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, pe care i-au trecut prin conturile propriilor firme şi i-ar fi dat din nou lui C, mai precis societăţii acestuia ca și preţ al unor utilaje vândute fictiv de către societatea lui C, către societatea inculpatului A, banii proveniţi din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către C fiind astfel „spălaţi”.
  • Dovada comiterii unor astfel de infracţiuni de către fiecare dintre inculpaţi ar consta în faptul că aceştia nu ar fi avut bani să achiziţioneze utilajele, tranzacţiile respective nu erau avantajoase din punct de vedere economic şi nu se justificau, iar din raportul inspectorilor antifraudă rezultă că banii au fost imediat scoşi din conturile firmei de către C şi soţia sa.
  • Toate operaţiunile ar fi avut loc într-un interval scurt de timp, în luna iulie a anului 2012, după ce la societatea administrată de către C s-a realizat un control fiscal. Totodată, prin faptul că utilajele apar ca fiind vândute către societatea condusă de către inculpatul A, nici nu se mai putea pune sechestru asigurător pe ele în vederea recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat, faptă ce ar reprezenta infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 din Codul penal anterior, infracțiuni pentru care cei doi inculpați A și B au fost de altfel trimişi în judecată într-un alt dosar înregistrat în primă instanță pe rolul Tribunalului Cluj.
  • Pentru a dovedi însă lanţul operaţiunilor ce au fost realizate cu ocazia spălării de bani trebuie să se dovedească faptul că C a dat bani inculpaţilor cu care aceştia să achiziţioneze prin firmele ai căror administratori erau utilajele aparținând societății lui C, că inculpaţii nu ar fi avut bani cu care să cumpere respectivele utilaje, că tranzacţiile economice sunt false şi că banii au ajuns înapoi în buzunarele personale ale inculpatului C, utilajele rămânând tot la firma acestuia.
  • Instanţa a dispus, la solicitarea inculpaţilor, efectuarea unei expertize contabile în cadrul căreia să se stabilească o corespondenţă între creditările şi debitările conturilor inculpaţilor, ale societăţilor acestora şi ale societăţii inculpatului C, respectiv ale inculpatului C, respectiv dacă inculpaţii ar fi avut fondurile băneşti necesare achiziţionării utilajelor.
  • Concluziile expertizei în ce priveşte pe inculpatul A au fost că acesta, împreună cu soţia sa, au realizat venituri din salarii și alte activități, pe care a fost în măsură să le dovedescă.
  • Concluzia instanţei a fost aceea că inculpatul ar fi putut avea suma de 147.460 lei cât reprezintă contravaloarea utilajelor, sumă achitată în 4 tranşe, utilizând conturile bancare ale societății X. În niciun caz nu se poate susţine că nu este verosimil ca inculpatul să fi păstrat banii din 2008 până în 2012, în condiţiile în care acesta a obținut mereu venituri din salarii, având deci surse de venit din care să se întreţină.
  • Prin urmare, nu există dovada faptului că C este cel care direct sau prin intermediari ar fi dat bani inculpatului A, bani cu care acesta să crediteze contul societăţii sale.
  • Argumentul lipsei de logică a achiziţionării unor utilaje în condiţiile în care la scurt timp inculpatul a cesionat 80% din părţile sociale ale firmei altei persoane nu poate sta de unul singur la baza condamnării pentru spălare de bani. Dacă toate afacerile încheiate vreodată în România ar fi fost profitabile şi perfect logice din punct de vedere economic atunci în mod cert economia ţării ar fi fost mult mai înfloritoare şi bunăstarea celei mai mari părţi a populaţiei evidentă.
  • În altă ordine de idei, utilajele au fost declarate autorităților publice ca aparţinând societății deținute de către inculpatul C, aspect menţionat în rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa în dosarul principal (având ca și obiect infracțiuni de evaziune fiscală), aflat pe rolul Tribunalului Cluj, chiar dacă nu au apucat a fi înmatriculate pe numele cumpărătoarei dată fiind aplicarea sechestrului asigurător (la începutul lunii august 2012).
  • Instanţa apreciază că există dubii în ce priveşte fictivitatea tranzacţiilor ce nu pot duce la pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea de spălarea banilor.

Un alt aspect care confirmă lipsa probelor în susținerea acuzației aduse inculpatului îl reprezintă invocarea de către Parchet a unor probe – în concret declarații – administrate într-un alt dosar (dosarul principal despre care am făcut vorbire anterior și în care numitul C deține calitatea de inculpat).

Astfel, am invocat în fața instanței faptul că acest mod de lucru, respectiv de invocare a probelor administrate într-un alt dosar este contrar:

  • principiilor oralității, nemijlocirii și contradictorialității, reglementate de art. 351 Cod procedură penală, conform căruia „(1) Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu. (2) Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. (3) Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii”;
  • prevederilor art. 99 Cod procedură penală, care reglementează sarcina probei, astfel: „(1) În acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. (2) Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. (3) În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe”;
  • prevederilor art. 100 Cod procedură penală, conform cărora „(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. (2) În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. (3) Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”.

Având în vedere argumentele prezentate, concluzionăm că pentru a ne afla în prezenta infracțiunii de spălare a banilor, trebuie satisfăcute în mod cumulativ următoarele condiții:

  • Inculpatul să cunoască faptul că sumele de bani provin din săvârșirea unor infracțiuni;
  • Acțiunile inculpatului să aibă drept scop: ascunderea sau disimularea originii ilicite a bunurilor/sumelor de bani, respectiv să ajute persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.

Așadar, pentru a putea discuta despre existența infracțiunii de spălare a banilor, o condiție obligatorie este ca inculpatul să fi cunoscut că suma de bani provine din săvârșirea unei infracțiuni. Or, în prezenta speță nu exista nicio dovadă a faptului că sumele de bani rulate prin contul societății X, conduse de către inculpatul A, provin de la numitul C, cercetat printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în dosarul principal.

Mai mult, am susținut că nu există nicio dovadă a faptului ca sumele de bani supuse discuției sunt rezultate în urma săvârșirii unor infracțiuni de către numitul C, atât timp cât împotriva acestuia nu exista pronunțată o hotărâre de condamnare definitivă pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Cât timp cât nu există pronunțată o hotărâre definitivă prin care numitul C să fi fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni, în speță evaziune fiscală, nu se poate pronunța condamnarea inculpatului A pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, în lipsa certitudinii că acele sume de bani sunt produsul unei infracțiunii, iar inculpatul A să fi cunoscut acest lucru.

Judecătorului fondului a reținut expres: „(…) chiar dacă instanţa are cunoştinţă despre existenţa Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că pentru a se dispune condamnarea pentru infracţiunea subiect (spălare de bani) nu este necesar să se dispună o soluţie de condamnare pentru infracţiunea predicat (cea din care provin banii murdari – evaziune fiscală în speţă), spălarea banilor fiind o infracţiune autonomă, precum şi de dispoziţiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 656/2002 potrivit cărora cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective, în prezenta cauză apreciază că nu sunt suficiente circumstanţe faptice obiective din care să rezulte că inculpații ştiau că numitul C a comis infracţiunea de evaziune fiscală. Aceasta deoarece controlul fiscal efectuat la o firmă şi cele constatate nu se aduc în mod normal la cunoştinţă publică”.

Tot în acest context, judecătorul fondului a precizat că „(…) în Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se arată că – De altfel, şi din conţinutul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, „Cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective” rezultă că infracţiunea de spălare de bani este autonomă, nefiind necesară pentru existenţa acesteia a unei condamnări pentru infracţiunea din care provin bunurile. Este evident însă că în situaţia în care nu există o condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile instanţa învestită cu soluţionarea cauzei privind infracţiunea de spălare de bani nu trebuie doar să suspecteze că bunurile provin din activitate infracţională, ci şi să aibă certitudini în acest sens. Or instanţa, în această speţă, nu are certitudinile la care se referă instanţa supremă, aşa cum s-a arătat mai sus, ci, din contră, are dubii serioase care nu pot profita decât celor acuzaţi, în speţă inculpaţilor, conform principiului in dubio pro reo”.

Împotriva acestei sentințe, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a declarat apel. Apelul a fost respins de către Curtea de Apel Cluj – Secția penală, în luna aprilie a anului 2018, fiind menținută soluția de achitare a inculpaților dispusă de către Tribunalul Cluj și prezentată in extenso mai sus.

Clientul a fost reprezentat, în procedura penală mai dus descrisă, de către av. Lia Pricope din Baroul Cluj și av. dr. Cosmin Flavius Costaș din Baroul Arad.

Toate detaliile referitoare la avocații societății și principalele arii de practică pot fi identificate pe pagina web a societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații, la adresa https://www.costas-negru.ro.

Lasa un comentariu

Please enter your name.
Please enter comment.