Principalele aspecte ridicate de reclamanții din prezenta cauză se referă la valabilitatea actuală a concluziilor generale regăsite în cauza Preda și alții împotriva României cu privire la funcționarea generală a mecanismului instituit prin Legea nr. 165/2013.
Aceste concluzii au fost adoptare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, fără a beneficia, astfel, de o analiză retrospectivă cu privire la efectivitatea ei odată pusă în practică. Într-adevăr, Curtea a afirmat în hotărârea Preda și alții împotriva României că, din cauza adoptării recente a legii, nu s-a putut dezvolta încă nicio practică judiciară și administrativă în ceea ce privește aplicarea acesteia. Prin urmare, și-a rezervat dreptul de a-și revizui concluziile în viitor, în funcție, de capacitatea autorităților naționale de a stabili o practică, în conformitate cu noua lege și cu cerințele Convenției.
Principala critică adusă de reclamanți în prezenta cauză a fost că mecanismul de restituire, așa cum a fost pus în aplicare de autoritățile naționale, inclusiv în ultimii opt ani de la punerea în aplicare a legii, s-a dovedit a fi ineficient și inconsecvent și a impus o povară excesivă asupra reclamanților. Aceste motive au fost suficiente, în opinia lor, pentru a declanșa interesul Curții de a-și revizui constatările anterioare în legătură cu eficacitatea mecanismului de restituire.
Curtea a identificat următoarele aspecte ca fiind potențial problematice:
- neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive care recunosc dreptul solicitanților la anumite bunuri și/sau compensații.
- neexecutarea celor care le confirmă dreptul de a obține o hotărâre definitivă asupra cererilor lor de restituire. Această situație include împrejurările în care, chiar dacă la un moment dat s-a obținut deja o hotărâre privind cererile de restituire, titlurile emise în baza deciziei menționate au fost anulate de către instanțele judecătorești din cauza greșelilor autorităților statului la emiterea lor, cu consecința reluării procedurii în fața autorităților administrative în vederea soluționării cererilor de restituire.
- presupusa lipsă a căilor de atac efective, capabile să accelereze procesul de restituire sau de compensare a restituirii.
- suma acordată cu titlu de despăgubire în temeiul legii, este considerată de reclamanți a fi prea mică în raport cu valoarea de piață a imobilului revendicat.
În ceea ce privește cauzele de neexecutare, Curtea a reținut că, deși reclamanții au obținut mai multe hotărâri judecătorești definitive prin care le-au fost recunoscute drepturile de proprietate și că, prin hotărâri definitive, autoritățile interne competente au fost fie obligate să le acorde dreptul de proprietate asupra imobilului și să le emită titlurile de proprietate corespunzătoare, fie să emită o decizie cu privire la cererea lor de restituire, hotărârile în cauză nu au fost încă executate.
Astfel, Curtea s-a trezit din nou, pentru a treia oară (după ce a adoptat hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, și ulterior hotărârea Preda și alții împotriva României), în fața unor cauze împovărate cu un caracter politic, istoric și complexitate faptică care decurge dintr-o problemă ce ar fi trebuit rezolvată de către autoritățile competente, asumându-și întreaga responsabilitate pentru găsirea unei soluții.
Ținând cont de natura procedurilor în joc, prin care reclamanții și/sau predecesorii lor au solicitat de mai bine de douăzeci de ani măsuri compensatorii pentru bunurile lor, ținând cont și de marja de apreciere a statului în aceste chestiuni, Curtea a considerat că, pe baza materialelor puse la dispoziția sa, există elemente convingătoare care demonstrează în mod suficient că sumele care le-au fost acordate cu titlu de despăgubire, nu sunt de natură a acoperii în mod rezonabil valoarea reală a imobilului, în concordanță cu jurisprudența Curții.
În lumina acestei constatări referitoare la cuantumul despăgubirilor, care trebuie privită în contextul subiacent al întârzierilor semnificativ de îndelungate în procesul de restituire, Curtea a concluzionat că reclamanții au fost obligați să suporte o povară individuală excesivă, încălcând articolul 1. de Protocol nr. 1 la Convenție.
Curtea a reținut că anularea titlurilor reclamanților a fost efectuată cu încălcarea principiului proporționalității. În primul rând, deoarece criteriul de anulare a titlurilor reclamanților a fost acela că titlurile au fost emise pentru terenuri care aparțineau deja unor terți, cu încălcarea normelor imperative privind restituirea proprietății.
În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, pentru a aprecia dacă reclamanții aveau la dispoziție o despăgubire adecvată, Curtea a precizat că trebuie analizate împrejurările particulare ale fiecărei cauze, inclusiv disponibilitatea despăgubirilor precum și realitățile practice în care se aflau reclamanții, și mai precis, dacă aveau la dispoziție o posibilitate clară și previzibilă de a obține despăgubiri.
Curtea a remarcat că, pe de o parte, unii reclamanți par să aibă cererile lor de restituire încă pendinte în fața autorităților administrative, fără nicio indicație clară și previzibilă cu privire la momentul în care își vor vedea procedurile finalizate. Pe de altă parte, alții nu au perspective de a obține vreo compensație, așa cum au indicat autoritățile administrative competente prin interpretarea normelor legale aplicabile.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea a concluzionat că anularea titlurilor reclamanților din cauza nerespectării de către autoritățile statului a dispozițiilor legale relevante pentru procedura de emitere a titlurilor de proprietate, fără nicio compensație, a impus o sarcină individuală excesivă asupra reclamanților și încalcă articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a reținut că justificarea instanței naționale pentru respingerea cererilor de despăgubire ale reclamanților a fost aceea că autoritățile nu au fost vinovate pentru neexecutarea hotărârii pronunțate în favoarea reclamanților, întrucât, pe de o parte, terenul aparținea deja unui terț și, pe de altă parte, reclamanții au refuzat să accepte propunerea alternativă și anume de a primi în schimbul unui imobil mai multe parcele mai mici, de o valoare pretins inferioară.
Curtea a considerat că rezultatul procedurii reclamate a plasat în sarcina reclamanților o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea dreptului de proprietate garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
În consecință, Curtea a constatat că a existat o încălcare a acestei dispoziții în prezenta cauză în sensul că neexecutarea prelungită a hotărârilor pronunțate în favoarea reclamanților și lipsa unui remediu efectiv, respectiv anularea titlurilor reclamanților din cauza lipsei de aplicabilitate a legii de către stat și fără a acorda nicio compensație, precum și eșecul autorităților de a se asigura că despăgubirile acordate sunt corelate în mod rezonabil cu valoarea actuală a imobilului, constituie elemente suficiente pentru a concluziona că, în ciuda garanțiilor introduse de Legea nr. 165/2013 și validate a priori de Curte în hotărârea pilot Preda și alții împotriva româniei, mecanismul de restituire continuă să nu fie eficient și consecvent pentru a nu impune o povară excesivă reclamanților.
Curtea a reiterat că articolul 46 din Convenție, astfel cum este interpretat în lumina articolului 1, impune statelor pârâte o obligație legală, nu doar de a plăti celor în cauză sumele acordate cu titlu de compensație echitabilă, ci și de a alege, sub supravegherea Comitetul de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz, individuale care urmează a fi adoptate în ordinea lor juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a remedia pe cât posibil efectele.
Cu toate acestea, Curtea a concluzionat că încă există o problemă structurală care decurge din lipsa continuă a autorităților fie de a răspunde în mod adecvat cererilor de restituire ale reclamanților, în special prin finalizarea procedurii administrative aflate pe rolul acestora, fie de a pune în aplicare, după caz, dreptul lor la despăgubiri, calculat într-o manieră conformă Convenției, fapt ce echivalează cu o practică incompatibilă cu Convenția.
Având în vedere cronologia acestor tipuri de cauze, și în pofida eforturilor consecvente depuse până acum de autoritățile interne pentru a încerca și implementa mecanismul într-o manieră conformă Convenției, Curtea a statuat că statul pârât trebuie să pună în aplicare măsuri mai accesibile care vizează simplificarea și clarificarea procedurilor și criteriilor care trebuie aplicate odată ce a fost stabilit și confirmat fie direct de către reclamantul în cauză, fie de către o instanță în cadrul procedurilor relevante, că o hotărâre judecătorească este în mod obiectiv imposibil de executat. În scopuri pur orientative, astfel de măsuri, aplicabile tuturor cauzelor pendinte în fața autorităților administrative sau judiciare, pot include renunțarea la oricare soluție alternativă, la imposibilitatea de executare menționată, alta decât acordarea unei compensații financiare, calculată astfel încât să se asigure că aceasta este raportată în mod rezonabil la valoarea imobilului, care ar trebui calculată la momentul plății efective a sumei integrale sau, dacă este cazul, a primei tranșe din suma integrală. În acest scop, statul pârât ar trebui să se asigure că sunt luate măsuri bugetare corespunzătoare, astfel încât să asigure fonduri adecvate pentru acei reclamanți care au dreptul să primească măsuri compensatorii.
În plus, având în vedere durata de peste douăzeci de ani care a trecut de la punerea în mișcare a mecanismului de retrocedare, de către reclamanți, în temeiul legilor de restituire, este deosebit de important să se ia măsuri adecvate pentru a se asigura că procesul de restituire este desfășurat fără alte întârzieri inutile, pentru a oferi o soluție reală și efectivă care să acopere încălcările drepturilor lor de proprietate, așa cum s-a menționat mai sus. În această privință, Curtea a considerat necesară stabilirea unor termene scurte, dar realiste și obligatorii pentru finalizarea procedurilor administrative aflate încă pe rolul autorităților competente, în cazul în care reclamanții nu au obținut încă un răspuns la cererile lor de restituire.
Prin urmare, având în vedere amploarea problemei recurente în cauză și în lumina deficiențelor ale mecanismului general de restituire identificat, Curtea a considerat că este esențial ca statul pârât să-și continue eforturile consecvente și să adopte măsuri suplimentare adecvate, pentru a aduce legislația și practica în conformitate cu constatările Curții în prezenta cauză și cu jurisprudența sa relevantă, astfel încât să se asigure respectarea deplină a articolului 1 din protocolul nr. 1 la convenție și articolul 46 din convenție.
În acest sens, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a stabilit în sarcina statului român obligația de a achita către reclamanți suma de aproximativ 225.000 euro cu titlu de prejudiciu moral și alte taxe.
Nu putem decât să lăudăm decizia pronunțată în cauza Văleanu și alții împotriva României și să sperăm că prin această hotărâre statul român va pune în funcțiune un mecanism de restituire cu adevărat eficient.
Acest articol a fost pregătit, pentru blogul societății civile de avocați Costaș, Negru & Asociații, de av. Sara Borghesi din Baroul Arad.
Costaș, Negru & Asociații este o societate civilă de avocați cu birouri în Cluj-Napoca, București și Arad, care oferă asistență, reprezentare juridică și consultanță în mai multe arii de practică prin intermediul unei echipe compuse din 16 avocați și consultanți. Detaliile privind serviciile juridice și componența echipei pot fi găsite pe pagina web https://www.costas-negru.ro. Toate drepturile pentru materialele publicate pe pagina web a societății și prin intermediul rețelelor sociale aparțin Costaș, Negru & Asociații, reproducerea acestora fiind permisă doar în scop de informare și cu citarea corectă și completă a sursei.
